Áprily Lajos: Primăvară în cimitirul Hajongard (Tavasz a házsongárdi temetőben in Romanian)

Apáczai Csere Jánosné, Aletta van der Maet emlékének

A tavasz jött a parttalan időben
s megállt a házsongárdi temetőben.

Én tört kövön és porladó kereszten
Aletta van der Maet nevét kerestem.

Tudtam, hogy itt ringatja rég az álom,
s tudtam, elmúlt nevét már nem találom.

De a vasárnap délutáni csendben
nagyon dalolt a név zenéje bennem.

S amíg dalolt, a századokba néztem
s a holt professzor szellemét idéztem,

akinek egyszer meleg lett a vére
Aletta van der Maet meleg nevére.

Ha jött a harcok lázadó sötétje,
fénnyel dalolt a név, hogy féltve védje.

S a dallamot karral kísérve halkan,
napsugaras nyugat dalolt a dalban,

hol a sötétség tenger-árja ellen
ragyogó gátat épített a szellem.

Aletta van der Maet nevét susogta,
mikor a béke bús szemét lefogta.

S mikor a hálátlan világ temette,
Aletta búja jajgatott felette,

míg dörgő fenséggel búgott le rája
a kálvinista templom orgonája.

Aztán a dal visszhangját vesztve, félve
belenémult a hervadásba, télbe.

Gyámoltalan nő – szól a régi fáma –
urát keresve, sírba ment utána ...

A fényben, fenn a házsongárdi csendben
tovább dalolt a név zenéje bennem.

S nagyon szeretném, hogyha volna könnyem,
egyetlen könny, hogy azt a dallamot
Aletta van der Maet-nak megköszönjem.

În amintirea Alettei van der Maet, soția lui Apáczai Csere János

Primăvara veni în timp infinit
Și-n Hajongard, la cimitir s-a oprit.

Un nume căutam pe cruce spartă,
Aletta van der Maet să apară.

Știam, c-aici are somnul etern,
Și nu-i găsesc numele efemer.

Dar duminică fiind, în liniște,
Tonul numelui cânta în mine.

Cât cânta, eu meditam la trecut,
citam spiritul profului defunct,

inima căruia s-a încălzit,
când Aletta van der Maet l-a zărit.

Când veni bezna luptelor curmându-l,
numele cânta cu fast, apărându-l.

Și acompaniind în tihnă cântul,
vestul însorit a cântat în versul,

unde contra valului de beznă
crezul a pus o stavilă imensă.

Tot pe Aletta van der Maet șopti,
când duhul sfânt i-a închis ochii.

Când lumea ingrată îl înhuma,
tot Aletta plângea deasupra,

cât i-a răsunat cu măreție
orga bisericii calviniste.

Cântul pierzând ecoul, apoi,
amuțind în pălire cu orori.

Femeie slabă - este o vorbă -
căutând soțul, l-a urmat în tombă...

Sus în Hajongard, în tihnă, sclipire,
glasul numelui cânta în mine.

Și tare aș dori, să am lacrimă,
ce să-i mulțumească acest cânt
Alettei van der Maet, din inimă.