Kondor Béla: Éjszaka

„Hová tetszik menni, fiatalember?"
Ott a Rend, ahol a sötétség.
Az erdő és a víz szélén megy
a közeli part őskori fényű
a fák mikroszkópikus szövevények
és fent a hatalmas éjszaka
elfér bennük, de tollászkodik azért.
Bogár a fényben és a ragacson.
Zümmög egy gép, pici szemei
gonoszul pislognak a magasban.
Még érezni a nappal helyét
lehunyt életünk mozivásznán
és éjszaka van, éjszaka van
hegedű, dob, zongora és ének
valahol ház lehet, benne hordó.

„Mindig az a perc a legszebb perc
mit meg nem ád az Élet..."
A lárma és félelem a Rend.
Böfög a dob, mint egy ember
az ember böfög mint egy dob.
„Hová tetszik menni, fiatalember?"
És hová lettek a villámok?

A fémes vízen fordítva hogy' suhogtak
majd a dörrenés elevenbe vágott később
állt soká az Idő egyhelyben és vigyorgott.
Állt az Isten, állt mögöttük.
„Hová lettek az istenek?"
A gyűlölet az igazi Rend.
Hová lettek, akik már nincsenek?

„Fodor habokból kélt a szél
és tömör felhőben lakott."
Apó kis házban lakott és anyó
tipródott körülte, picinyke manó.
Ugyan hol lehet a rengeteg unoka?
El az erdőbe és soha nem tér haza.
Gombát szedni ment a nagyanyó
és utánahalt rögtön nagyapó.

„Hová tetszik menni, fiatalember?"
Női hang sírva kérdez, ronda hang.
Ott a Rend, ahol a vakság.
Az erdőben sok barna fa van
vastagabb hang morog a túlparton
innen szúnyogszó, halott madárszó
halott papír gyürődik magában
rajta levélszó, énekszó, dobszó
„Három árva sír magában
Egy elhagyott sötét szobában."

”Încotro o iei, tinere?”
Unde-i întuneric, acolo-i ordine.
Pe margine de codru și apă, trece
malul apropiat cu luciu străvechi,
copacii-s țesuturi microscopice
și deasupra noaptea uriașă
încape în ele, dar se mai aranjează.
Gândac în lumină, și pe lipici.
Un avion zumzăie, ochii-i mici
clipesc hain în înălțimi.
Încă se mai simte locul zilei
pe ecranul mare al vieții,
și-i noapte, e noapte,
vioară, tobă, pian și cântec,
undeva o casă, în casă butoi.

”Acel minut e cel mai frumos
ce nu ni s-a dat niciodată...”
Zgomotul și frica fac ordine.
Râgâie toba, ca un om,
omul râgâie ca o tobă.
”Încotro te duci, tinere?”
Și fulgerele unde au dispărut?

Cum foșneau pe apa metalică!,
apoi detunătura tăiase în carne vie,
timpul a stat pe loc, rânjind.
În spatele lor stătea Domnul.
”Unde-au dispărut zeii?”
Ura e adevărata Ordine.
Unde au dispărut cei care nu mai sunt?

”Vântul se trezea din unde spumoase,
și locuia în nori îndesați.”
Moșul stătea în cocioabă, și baba
- spiriduș micuț - dărăticea prin jur.
Oare unde-s nepoții numeroși?
O ia spre codru și nu se mai întoarce.
Baba pleacă la cules de ciuperci,
și imediat după ea moare moșul.

”Încotro o iei, tinere?”
Întreabă o voce plângăreață de femeie - voce urâtă.
Unde-i orbie, acolo-i ordine.
Scoarța copacilor din codru e maronie,
pe celălalt țărm voce mai groasă mormăie,
de-aici cuvânt de țânțar, cuvânt de pasăre moartă,
hârtie moartă șifonată,
pe ea cuvânt de scrisoare, de cântec, de tobă.
”Trei orfani stau singuri, plângând,
în camera părăsită.”