Brumaru, Emil: A vidéki bojár története a pajzán csiklójú szűzzel (Povestea boiernașului de țară și a fecioarei cu lindic zglobiu Magyar nyelven)

Povestea boiernașului de țară
Și a fecioarei cu lindic zglobiu
Am scris-o pe foiță de țigară,
Trântit în praf, c-o de păianjen ghiară,
Muiată-n sânge vesel de scatiu.

Trăia-ntr-un târgușor cu coropâșniți
Prinse-n țâțâni sub vechi latrine mari
Un boiernaș ce-și da tihnit prin râșniți
Tristețea și-și punea pe suflet prâșniți
De rouă strecurată prin mărar.

El se trezea în zvon de biblice,
Jiletca fină, proaspătul nădrag
Le îmbrăca și pe cărări propice,
La păpădii zdrobind și la furnice,
Până-n amurg umbla c-un zâmbet vag.

Dar într-o zi primi un plic albastru
În timbre mov, peceți de miere roz.
Cu briciul boiernașul cel sihastru
Îl despică și-al vieții lui dezastru
Pornitu-s-a precum un basm frumos.

Căci îl chema fecioara-n flori surpată,
Dintr-un ținut cu iz aliotman,
Rugându-l iute-n orice are roată
Să vină cât mai este încă fată
La vârsta ei de treisprezece ani.
Și boiernașul, luând bilet la gară,

Călători pe-al liniei fier grav
Și-abia ajuns, oh, grabnica fecioară,
Picioarele își desfăcu, sprințară,
Ca să-i arate himenul suav.

Și, Doamne! iartă-mi gingașele rime,
Ca un destoinic halebardier
Lindicul dalb sări-n cârlionțime
De plete lungi ce nu le tunse nime,
Fiindu-i spaimă a-și tocmi frizer.

Ci dânsu-ngenuncheat smerit în fața
Altarului bombat pe dinapoi,
Gustă din ceașcă-ntâi adânc dulceața
Și bărbăția lui trecu ca rața
Pe apă printre buzele-i apoi.

Și fericiți jucatu-s-au, departe
De lumea rea, rostogoliți pe pat,
Lin desfătându-și fiecare parte,
Dar pentru asta un volum aparte,
În pieliță de zmeură legat.

Voi scrie, clătinând condeie grele,
Și-atunci, o, cetitorule, vei ști
Acele lucruri durdulii și frele
Ce se întâmplă-n zori sub păturele
Între îndrăgostiții serafii.

A vidéki bojár történetét
A pajzán csiklójú szűzzel,
Pókkörömmel, egy poros, szemét
Cigarettapapírra írtam, az egész,
Átitatva vidám csízvérrel.

Élt egy lótetűs kisvárosban,
Szigorban, régi, nagy latrinák alatt,
Egy bojár, ki bújával taposómalomban
Őrlődve, lelkét nagy nyugalomban,
Kapron szűrt harmattal borogatta.

Harangszóra kelt reggeleken,
Finom lájbit, új nadrágot
Öltött és a kedvelt ösvényeken,
Pitypangot s hangyákat leteperve,
Zavart mosollyal alkonyig kóválygott.

De egy napon kék levelet kapott,
Lila bélyeggel, rózsaszín mézpecséttel.
Mit a bojár borotvával felvágott
És az élete vészterhes utakon
Elindult, mint egy tündérmesében.

Merthogy a tört virágú szűz várta,
Egy törökök lakta helységbe,
Kérve, hogy keréken, lóhalálában,
Jöjjön, amíg ő még szűz leányka,
Korban, tizenharmadik évében.

A bojár jegyet vett az állomáson,
Elutazott a vasúton, nehezen,
Ahogy megjött, ó, a gyors hajadon
A lábait szétvetette mókáson,
Hogy látszódjon finom hímenje.

E gyöngéd rímet, urambocsá!
Mint egy derék alabárdos,
Áll a buja csikló tincsek fodrán,
Hosszú fonatát nem nyírták soká,
Féltek, hogy a fodrász belevágjon.

De ő jámbor alázattal térdre
Esve a domború oltár előtt,
Belekóstol a mély csésze édesébe
És férfiassága elszáll, mint réce
A vízen, majd az ajkai között.

És boldogan játszadoztak, távol
A rossz világtól, forogva az ágyban,
Hogy minden rész kéjben úszkáljon,
De ennek külön kötetet szánok,
Bekötve málna hártyájába.

Írok, megingatva nehéz tollnokokat,
És megtudod, ó, olvasóm e mögött,
Azokat a telt és zsenge dolgokat,
Amik az ágyban kitöltik a hajnalokat
Az angyali szerelmesek között.