Popescu, Adrian : Pisicile din Torcello

1

 

Pornit din zorii vârstei spre ostroave de tânăr călătorind

cu trenuri de noapte, străbătând Dolomiţii

                                                şi ajungând fericit

în Veneto, unde obiceiurile şi gusturile mai aspre

                                                ale localnicilor

îmi amintesc Ardealul.

Imbarcat pe feriboturi şi în

                                             cabinele vapoarelor

mă-ndrept spre amurgul unei vieţi care se stinge

                                               în aurul bizantin.

Om al lagunelor, aţipit pe bancheta vaporettoului care,

                                                 foarte devreme,

pleacă în prima cursă de la Fondamenta Nuova,

                                 spre insule, vârsta mi-o caut

tot mai adânc, sub straturi de ciment şi pietre înnegrite,

                                                    pe care ţopăie

bâtlanul şi egreta, cum treci pe lângă cimitirul marin

                                                    San Michele

cu gardul de cărămidă, acoperit de mătasea verde

                                      a vremii, egreta, bâtlanul.

 

2

 

Pornit în căutarea pisicilor enigmatice cu puteri ascunse,

                                                 ca zeiţa Bastet,

cea adorată în Egipt şi retezând cu o lamă de spadă,

                                         sau de pumnal, capul

şarpelui Apophis, Întunecatul Dragon al Morţii,

                                      ce vine cu anii şi boala,

cu cancerul buzelor, dedate la viciul nicotinei

                                      şi stopul inimii fără vreun

avertisment, ca o grevă a controlorilor de zbor:

                                  “gata, de mîine nu mai zbori,

deci, nu mai trăieşti..." Pornit în expediţia lui Noe spre

                                                             Ararat,

ascuns printre puii de leu şi puii de pisică, împărţind

                                       bucăţile mai bune cu ei,

navighez spre Torcello, într-o dimineaţă, înainte de a

                                              muri de tot, cerând

o altă amânare, o vară încă,de  petrecut pe străzile

                                                din Murano, pe

podurile colorate, sau în preajma canalelor întortocheate

                                                 ca destinul meu.

 

3

Aici, aş vrea să opresc, să mi se oprească rotirea elicei

                                                 inimii ostenite;

unde Murano se uită spre San Marco şi cele doua cupole,

                                                  Santa Maria della

Salute şi San Giorgio le priveşti din sud, aici,

                                      unde Sfântul Francisc al

Deşertului, pământ nisipos,  semn îţi face să cobori,

                                          iar Burano-şi înclină

turnul clopotniţei, văr al celui pisan, în timp ce apare

                                                   deja faţada cu

portice de la Santa Maria şi Donato,

                                      din ostrovul sticlarilor

dar, răgaz nu mai ai să intri în fucina degli angeli, atelierele îngerilor care răsucesc fluidul fiebinte al faptelor noastre,

fuioare, toarse de degetele noastre, unite în treimea unimii,

sau lacome de fructele plăcerii,

                                                şi nici să încerci

clin-clinul cristalului, să-ţi socoteşti plumbul greoi

                                                           din viaţă,

vreme nu ai nici să atingi candelabrele grele,

                                      constelaţii de gheaţă,

ecouri pe urmele tale,

                                              dansând prin încăperi.

 

4

Ajuns, în fine, în ora matură a vieţii, debarci la Torcello,

                                                 fugind de urgie,

ca demult, de groază, cei din Altino, de barbari,

                             fugar şi tu de răutatea vremii, eonului,

descoperind uimit canalul limpede, ca un râu de munte

                              de acasă, în formă de magnet,

un  U.

Şerpuieşti pe lângă  livezi  de măslini şi lămâi,

aspirînd mirosul de viţă-de-vie,  gata să dea rod,

                                              cu ciorchini uriaşi,

ca în mozaicurile Ravennei, promiţând beatitudinea

                                      prin Sângele Mielului.

Ai ieşit de-a dreptul înaintea coloanelor micului templu

                                       arhaic al Sfintei Fosca,

şi de-aici la “tronul lui Atila”, jilţ de piatră mâncat

                                             de vărsatul furtunii,

în care stă nepăsător Neantul şi nici nu mai călăreşte,

                                  nici nu mai bea vin roşu, nici nu mai

incendiază, nici nu mai ciopârţeşte pe nimeni, nici nu alungă

                                          pisicile ce-se-nsoresc.

 

5

 

Pisici în mica piaţă ce dă spre Santa Maria Assunta,

                                      Sfânta Marie cea Mare,

acum când scriu sunt zilele-i şi dulcea lor tristeţe,

                                      vara de pe urmă, ce cu dulceaţa sa mă sufocă,

pisici încolăcite pe praguri şi pe pervazuri,

                                      pe “bancarelle”, unde se

vând peştişori de cristal, amulete de os, şiraguri

                                                de dinţi de înger,

pisici pe podurile ostrovului şi sub mesele barului

                                      cu grădină de oleandri,

pisici sub straniul arbust numit “pitosforo”, pisici pe

                                                 treptele tocite,

pisici pândind şerpii ce ies din craniile damnaţilor

                                             în Marea Judecată

unde albastrul mantiei Dreptului Judecător are adâncimea

                                                    iubirii Sale nebune,

pisici zgâriind mâna străinei care le mângâie

                                         curioasă şi melancolică

pisici fixând vizitatorii cu dispreţul unor prinţese

                                             uzurpate din tihnă.

 

6

Pisici întâmpinându-te la intrarea în atriumul casei

                                            unde bei puţină apă

şi guşti pesmeţii dulci, frământaţi sub smochin

                   ca în vremurile Vechiului Testament

o îmbii şi pe ea, dar din dar, pe ea care toarce,

 te priveşte amuzată,

                                            ia cîteva firimituri,

cu limba ca o frunză de la Tropice, un jghiab roz-alb. 

Pisici de Angora şi pisici africane, maronii sau galben

                                              pufoase, de Etiopia

sau de Sicilia, pripăşite în Torcello, venind poate

                                         cu primii colonişti în

barcazurile lor călăfătuite în grabă, de frica năvălitorilor,

                                                          pisici dând

târcoale mereu ruinelor şi sacilor negri de plastic,

                                           pe care vine, o dată

la trei zile, barca salubritãţii şi-i  duce,

                                                      la incinerat,

pisici frecându-se, somnoroase şi alintate,

                                de picioarele japonezei care,

intră, prima, dansând, în piaţeta din faţa bisericii

                                                  şi încremeneşte...

 

7

Bate extatic din pleoape, e în afara Timpului,

                                 la Assunta, şi grupul degeaba

o strigă, pleoapele-i par un fluture exotic tremurând

                                                     pe faţadă,

pisici cu granulele Lagunei în blana electrizată,

                                                        sare şi iod,

pisici din Torcello, înrudite cu cele pe care le răsfaţă

                                                      memoria în

amfiteatrul din Taormina, pe scări şi în Efes,

                                              în porturi şi cabane.

Vârsta mea se apropie de cea a lui Ezra Pound,

 ascuns după o perdea în Veneţia tuturor măştilor,  

                                                         şi speriind

trecătorii, bătrân nebun vorbind neomeneşte  în graiul felinelor. Demoni Orientali,

                                                spirite inferioare,

spuneţi-mi ce vedeţi, cu ochii voştri îngustaţi,

                                         ca tăişul de stilet roman,

în abis? Schelete-mi  păreţi la plimbare  noaptea surprinse

de  farurile maşinii

gonind gondole demente pe asfaltul aburit  al nopţii valpurgice,

iasme ce dau cazne şi spaime călătorului,                                          gonind, numai ochi

fără trup, spectre, trăind într- un  timp fără timp,

                                                voi sunteţi chiar

carnea ce abur devine, lent, ireversibil,

totul  se năruie şi deodată dispare,

ori renaşte  

                                             în Haosul fecund?

Voi, picotind pe malul fertil al Nilului,

                                 ca-ntr-o anticameră a morţii,

Voi, enigmatice zeităţi ambigui,  care nu

                                       mă puteţi ajuta deloc,

eu cele şapte vieţi ale voastre niciodată nu le-am jinduit:

                                      una mi-e prea de-ajuns,

eu nu v-am iubit niciodată peste măsură,

şi nici în ultimul ceas nu vă pot  

                                          iubi peste măsură.

Unde aţi îngropat cheia de la ultima cameră a vârstei

                                      şi ce clinchete-s acolo?

Din zorii vârstei am pornit, într-un vapor de sticlă,

                                              spre mările de Foc.

 

8

Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus,

cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori,

mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor

se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe,

                                              numai Fecioara

opreşte mânia mâinii Fiului,

sunt ca sticla înfierbîntatã

                                                       de Sticlar,

răsucită cu pricepere ca să-i dea  o formã nepieritoare şi unică:

un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie

                                                       până la adâncă bătrâneţe,

crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul

ascuns.Dar cifrul e chiar  scânteia eternă a sufletului,

 

Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã,

                                             om - adicã Flacără.

1

 

Az  életkor virradatából indultam az ifjúság szigetei felé éjszakai

vonatokon utazva, átkelve a Dolomitokon

és boldogan megérkezve

Venetóba, ahol a helybeliek szokásai és

nyersebb ízlése

Erdélyre emlékeztetnek.

Vasúti kompokon és hajók fülkéiben az elmúló élet alkonya felé haladok,

amely bizánci aranyba olvad.

Lagúnák embere, elbóbiskolok a motorcsónak padján,

az első járat nagyon korán indul

Fondamenta Nuova-ból a szigetek felé,

koromat keresem egyre mélyebben, megfeketedett kövek és

betonrétegek alatt, amelyeken gém és kócsag ugrál,

ahogy elhaladsz a

San Michele tengerésztemető mellett,

téglakerítésén az idő zöld selyme gubbaszt,

a kócsag és a gém.

 

 

2

 

Titokzatos macskák keresésére indultam rejtett erőkkel,

mint Bastet istennő,

akit Egyiptomban imádnak és levágtam egy kard vagy

egy tőr élével

Apophisznak, a Halál  Sötét Sárkányának kígyófejét ,

amely az éveket, a betegségeket

és a nikotin szenvedélyének szentelt  ajkak rákját  hozza,

és a szív lebénulását mindenféle

előzmény nélkül, mint a repülés irányítóinak sztrájkja: 

„kész, holnaptól nem repülsz,

tehát nem élsz…” Noé expedíciójával indulunk

az Ararát felé,

elrejtőzve az oroszlán és a macskakölykök közé, megosztva

velük a legjobb falatokat,

Torcello felé evezek, egy reggelen, mielőtt

teljesen meghalok,

újabb  haladékot kérve, még egy nyarat

Murano utcáin,

a festett színes hidakon vagy a kanyargó csatornák közelében amelyek

kuszák mint a sorsom.

 

 

3

 

Itt megszeretnék állni, hogy fáradt szívem

légcsavarja megálljon;

ahol Murano  San Marco felé és

Santamaria Della

Salute és San Giorgio kupolái felé délről nézett,

itt ahol Szent Ferenc

a homokos pusztából int, hogy szállj le,

Burano pedig megdönti

a kápolna tornyát a pizzai unokatestvérének,

miközben megjelenik a Santa Maria és Donato

oszlopos homlokzata

az üveg gyártók szigetén , de már

nincs türelmed bemenni a fucina degli angeli-be, az angyalok

műhelyébe, akik tetteink forró folyadékát facsarják,

ujjaink által tekert nyalábok, a háromság egységében

egyesülve, vagy az élvezetek gyümölcseit zabálva,

ne is próbáld

a kristály csilingelését, ne méricskéld az életed

súlyos ólmát,

nincs időd megérinteni a nehéz gyertyatartókat,

jég csillagképek,

lépteid nyomán a visszhang,

végigtáncol a szobákon.

 

 

4

 

Végül, megérkezvén életed érett korába, kiszállsz Torcellóban,

csapás elöl menekülve,

mint valaha Altino lakói, a barbároktól rettegve,

az idő, eon gonoszságától menekülsz te is,

csodálkozva fedezed fel a tiszta csatornát mint egy otthoni hegyi patakot

U alakú

mágnes formában.

Olajbogyó és citromligetek mellett kanyarogsz,

beszívva a szőlőlugasok illatát

hatalmas gerezdek

érnek mint Ravenna mozaikjain, a bárány vérének

megváltását ígérve.

Szent Fosca archaikus templomának oszlopai előtt

találod magad ,

és innen tovább mész „Attila trónja” felé, az idő viharai által

megkoptatott kőtrón,

amelyen a Semmi ül közönyösen, már nem lovagol,

nem iszik vörös bort, nem

gyújtogat, nem csonkit meg senkit és nem kergeti szét

a párosodó macskákat .