Petőfi Sándor: La sfârșit de septembrie (Szeptember végén in Romanian)

Még nyílnak a völgyben a kerti virágok,
Még zöldel a nyárfa az ablak előtt,
De látod amottan a téli világot?
Már hó takará el a bérci tetőt.
Még ifju szivemben a lángsugarú nyár
S még benne virít az egész kikelet,
De íme sötét hajam őszbe vegyűl már,
A tél dere már megüté fejemet.

Elhull a virág, eliramlik az élet...
Űlj, hitvesem, űlj az ölembe ide!
Ki most fejedet kebelemre tevéd le,
Holnap nem omolsz-e sirom fölibe?
Oh mondd: ha előbb halok el, tetemimre
Könnyezve borítasz-e szemfödelet?
S rábírhat-e majdan egy ifju szerelme,
Hogy elhagyod érte az én nevemet?

Ha eldobod egykor az özvegyi fátyolt,
Fejfámra sötét lobogóul akaszd,
Én feljövök érte a síri világból
Az éj közepén, s oda leviszem azt,
Letörleni véle könyűimet érted,
Ki könnyeden elfeledéd hivedet,
S e szív sebeit bekötözni, ki téged
Még akkor is, ott is, örökre szeret!

 
1847

Mai cresc în vale flori de grădină,
E verde-ncă plopul sub fereastră,
Dar vezi colo iarna ce să vină?
Nămețită e-ntreaga creastă.
În inimă am încă focul verii
Și-n ea înflorind tot răsăritul,
Dar, părul meu negru vezi albind,
Bruma iernii am pe craniu.

Florile ofilesc, viața zboară...
Vino iubito, vino în brațe!
Fața pe pieptul meu așezată,
Mâine se va apleca cu jale?
Oh, spune-mi: dacă primul voi muri,
Mă vei acoperi cu văl, gemând?
Și o nouă dragoste te va ursi,
Să-mi uiți numele, renegând?

Și dacă azvârli vălul de văduvă,
Pe cruce agață-l: doliu drapel,
Mă urc după el din lumea afundă
Și îl duc jos, în miez de noapte,
Ca să-mi șterg lacrimile pentru tine,
Care ai uitat soțul, subit,
Și rana inimii să-mi leg, cine
Pe veci, ș-acolo, te-a iubit!