Eminescu, Mihai: Agyő (Adio in Hungarian)

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!

Mostantól többé nem látlak,
elmegyek, minden jót neked!
Már útjaimban sem talállak
tégedet.

Mától boldogan örülj,
mától nem mondom: fájt,
a legédesebb a nők közül
elbocsát.

Mára nem szokásom,
mint a régi napokon,
bódulni égi ragyogáson,
csillagon.

Didergések éjében
vártam, eltakart a lomb,
ablakod sejtelmében
alakod.

Ó, hogy kószáltunk
boldogan, kéz a kézben
a csendes varázsú
holdfényben!

Titokban esedeztem
az éjnek, helyben maradjon,
örökre te legyél mellettem
az asszony!

Bár gyorsan elmúltak,
éljek édes szavakban,
melyek elhalványultak
agyamban.

Ma, ha újra meghallgatom
ezen semmiségeket,
érzem az ódon, elhagyott
meséket.

A holdfény, ha rétre hull,
s a tó tükrén megremeg,
évek tűnnek fel, rég elmúlt
ezredek.

Az első est rejtelmében
többé nem ragyog soha ő...
maradj hát múltam ködében -
Agyő!