Ady Endre: A Gare de l'Esten

Reggelre én már messze futok
S bomlottan sírok valahol:
Most sírni, nyögni nem merek én,
Páris dalol, dalol.

Én elmegyek most, hazamegyek,
Már sziszeg, dohog a vonat,
Még itt van Páris a szivemen
S elránt az alkonyat.

Most fűt bolond-sok álmom alá
A füttyös, barna szörnyeteg.
Holnap fehérebb én leszek-e?
Vagy a svájci hegyek?

Holnap fehérebb én leszek, én,
Téli sírkertek szele jő,
Küldi már a csókjait nekem
A magyar Temető.

Óh, az élet nem nagy vigalom
Sehol. De ámulni lehet.
Szép ámulások szent városa,
Páris, Isten veled.

Az én hűtlen, beteg istenem
Ülje itt mindig vad torát:
A tűzcsóvás, felséges Öröm.
Dalolj, dalolj, tovább.

Tőled hallja a zsoltárokat
E koldus, zűrös, bús világ
S az életbe belehazudunk
Egy kis harmóniát.

Dalolj, dalolj. Idegen fiad
Daltalan tájra megy, szegény:
Koldus zsivaját a magyar Ég,
Óh, küldi már felém.

Fagyos lehellet és hullaszag
Száll ott minden virág felett.
Elátkozott hely. Nekem: hazám.
A naptalan Kelet.

Mégis megyek. Visszakövetel
A sorsom. S aztán meghalok,
Megölnek a daltalan szivek
S a vad pézsma-szagok.

Megölnek s nem lesz mámorom,
Kinyúlok bután, hidegen.
Páris, te óriás Daloló,
Dalolj mámort nekem.

Csipkésen, forrón, illatosan
Csak egyszer hullna még reám
S csókolná le a szemeimet
Egy párisi leány.

Az alkonyatban zengnének itt
Tovább a szent dalok.
Kivágtatna a vasszörnyeteg
És rajta egy halott.

În zori voi fi departe,
Plângând cu inima frântă:
Acum să gem, să plâng, n-am curaj,
Paris cântă, cântă.

Plec acuma, mă duc acasă,
Deja fluieră trenul,
Parisul am încă pe suflet,
M-atrage amurgul.

Acum îmi aprinde dorul,
Acest balaur aparte.
Mâine mai alb voi fi?
Alpii, poate? 

Mâine, voi fi alb eu,
Vântul mormintelor bate,
Mi-a venit, deja, sărutul
Criptei ungare.

Viața nu e veselie
În lume. E să te mire.
Orașul sfânt al minunilor,
Oh, Paris, cu bine.

Domnul meu infidel, bolnav,
Crudă pomană s-aibă:
Bucuria falnică, cu foc,
Cântă, cântă, încă.

Prin tine s-audă psalmuri
Lumea în sărăcie
Și-n viață ne mințim un pic
Cu o armonie.

Cântă, cântă. Străinul fiu
Se duce-n zone fără cânt:
Zarva crudă din Cerul ungar,
Pe mine s-a răsfrânt.

E suflu geros, miros de stârv
Peste orice floare.
Loc blestemat. Mie: patria.
Estul fără raze.

Însă mă duc. Mă revendică
Soarta. După care mor,
Mă ucid cei ce n-au cânt
Și mirosul de mosc.

Mă ucid, nu să am glorie,
Murind stupid în răcire,
Paris, tu Cântător uriaș,
Cântă-mi glorie.

Dantelată, caldă, cu parfum,
Ar veni încă o dată
Și mi-ar săruta ochii
O pariziancă.

În amurg ar suna aici,
Mai departe, cânt celest.
Ar galopa monstrul de fier
Și cu un mort pe el.