Ady Endre: Liniștea albă (A fehér csönd Román nyelven)

Karollak, vonlak s mégsem érlek el,

Itt a fehér csönd, a fehér lepel.

Nem volt ilyen nagy csönd még soha tán,

Sikolts belé, mert mindjárt elveszünk,

Állunk és várunk, csüggedt a kezünk

A csókok és könnyek alkonyatán.

Sikoltva, marva bukjék rám fejed

S én tépem durván bársony-testedet.

Nagyon is síma, illatos hajad,

Zilálva, tépve verje arcomat.

Fehér nyakad most nagyon is fehér,

Vas-ujjaim közt fesse kékre vér.

Ragadjon gyilkot fehér, kis kezed:

Megállt az élet, nincsen több sora,

Nincs kínja, csókja, könnye, mámora,

Jaj, mindjárt minden, minden elveszett.

Fehér ördög-lepel hullott miránk,

Fehér és csöndes lesz már a világ,

Átkozlak, téplek, marlak szilajon,

Átkozz, tépj, marj és sikolts, akarom.

Megöl a csend, ez a fehér lepel:

Űzz el magadtól, vagy én űzlek el.

Te cuprind în brațe, tot nu-s sătul,

Aci albă e tihna, alb vălul.

N-a fost așa liniște nicicând,

Țipă, că timpul ne va pierde,

Stăm, sperând cu mâini inerte

În amurg de sărut și lăcrimând.

Țipând, mușcând m-atingi cu capul,

Eu îți rup grosolan trupul.

Părul tău prea lins, parfumat,

Zbârlit, smuls să-mi atingă fața.

Gâtul tău alb, mai alb acum,

Strângând mai dur va fi albastru.

Să prindă pumnal mâna ta albă:

S-a oprit viața, nu se știe,

N-are chin, sărut, plânset, beție,

Vai, lumea e terminată.

Văl crud ne acoperă, ca nea,

Albă și calmă va fi lumea,

Te blestem, te rup, te mușc agresând,

Să blestemi, rupi, muști țipând.

Mă omoară tihna, voalul:

Alungă-mă, or eu te alung.