Babits Mihály: Tatăl nostru (Miatyánk Román nyelven)

1914.

(Egy bécsi műintézet által kiadott műlaphoz készült.)

Miatyánk ki vagy a mennyekben,
harcokban, bűnökben, szennyekben,
rád tekint árva világod:
a te neved megszenteltessék,
a te legszebb neved: Békesség!
Jöjjön el a te országod.
Véres a földünk, háboru van,
kezed sujtását sejtjük, uram,
s mondjuk, de nyögve, szomoruan,
add, hogy mondhassuk könnyebben -:
Legyen meg a te akaratod!
mint angyalok mondják mennyekben.
Előtted uram, a hon java,
s hulljon a lomb, csak éljen a fa:
de vajjon a legkisebb lombot
nem őrzi-e atyai gondod?
nem leng-e az utolsó fürtön is
áldva miképpen mennyekben,
azonképpen itt a földön is?
Megráztál, nem lehet szörnyebben,
már most ami fánkon megmaradt
őrizd meg őszig a bús galyat:
mindennapi kenyerünket add
meg nekünk ma, és gyermekeinket
növeld békére: ha bűn, hogy lábunk
ma vérbe csuszik meg: értük az!
Bocsásd meg a mi bűneinket,
miképpen mi is megbocsátunk
ellenünk vétetteknek: a gaz
tied, büntetni: mienk csak az,
hogy védelmezzük a mieinket!
És ne vigy a kísértetbe minket,
hogy ártatlanságunk tudatát,
mint drága páncélos inget
őrizzük meg bár véresen,
hogy át ne hasadjon sohasem.
Jaj, aki ellenünk mozdul:
megvívunk, készen, bármi csatát,
de szabadíts meg a gonosztul,
mert tiéd az ország,
kezedbe tette le sorsát,
s te vagy a legnagyobb erősség:
ki neveden buzdul,
bármennyit küzd és vérez,
előbb vagy utóbb övé lesz
a hatalom és a dicsőség!

1914
(Poezie scrisă pentru un jurnal vienez.)

Tatăl nostru, care ești în ceruri,
în lupte, în păcate, în jeguri,
spre tine se uită lumea orfană:
sfințească-se numele tău,
Pace! un minunat nume al tău:
Vie împărăția ta.
Pământul e cu sânge, sunt masacre,
biciul tău bănuim, Doamne,
și spunem, gemând, cu jale,
dă-ne, să spunem mai lin -:
Facă-se voia ta!
cum în ceruri spun îngerii.
Doamne, în fața ta e o patrie,
să cadă frunza, dar pomul viu să fie:
oare pe frunzarul cel mai mic
grija ta paternă n-ar îngriji?
și pe ultima creangă nu s-atârnă
slăvit precum în ceruri,
și pe pământ, deopotrivă.
Ne-ai scuturat, nu se poate mai rău,
acum, ce a mai rămas pe crengi
apără până-n toamnă crăcile blegi:
pâinea noastră cea de toate zilele,
dă-ne-o nouă astăzi, și pe copii în pace
să-i ții: dacă-i păcat, că piciorul
azi s-alunecă-n sânge: e doar pentru ei!
Și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm
greșiților noștri: ce e murdar
al tău e, a pedepsi: al nostru doar,
să apărăm pe cele ale noastre!
Și nu ne duce pe noi în ispită,
că spiritul nevinovăției,
ca pe o cămașă căptușită
s-o păstrăm, deși, însângerată,
să nu se crape niciodată.
Vai, acelora cu gând rău:
ne vom bate-n orice luptă,
dar, ne izbăveşte de cel rău,
că a ta este împărăția,
în mâna ta și-a pus ursita,
și tu ești cea mai mare tărie:
cel ce pe numele tău s-aprinde,
oricât se bate și sângerează,
mai curând o să stăpânească
puterea și va avea glorie.