Farkas Árpád: Pe frunzet (Avaron Román nyelven)

Orra bukva az avaron, 
forogva mennyköves határon, 
az ember mondja a magáét, 
mint akit nem vertek még szájon, 
mint aki lélegzetet is 
e föld gyomrából vesz már, 

kövek köhögnek tüdején, 
nyelvére agyagos sár 
tapad, 
hogy érezze, 
ne csupán látva lássa 
a földet, honnan vétetett 
a fel-feltámadásra. 

Orra bukva az avaron, 
és menni tovább mégis, 
ébreszteni a nagyra nőtt, 
de alvó jegenyét is, 
nem hagyni, hogy a fenyvesek 
zöld tűkkel beférceljék 
mindazt, mi mítosztalan már, 
de lelkiismeret még - 

Orra bukva az avaron, 
a veszélyt megkeresni, 
derékig csonterdőben is 
csak menni, egyre menni, 
mint kire országló erőt 
s egy ilyen földet szabtak, 
hogy óvja lélegzetenként 
e keserves hatalmat! 
   

Câzând în nas pe frunzet,
învârtindu-se pe câmp trăsnit,
omul încă vorbește singur,
ca, cel ce peste gură, încă, n-a primit,
ca, cel ce își trage
din pământ și suflul,
pietre tușesc pe plămâni,
pe limbă noroi cu lut
i se lipește,
ca, să simtă,
nu numai să vadă
pământul, de unde s-a tras
ca, să se renască.

Căzând în nas pe frunzet,
și a merge totuși înainte,
de a trezi prea înălțatul
plop din adormire,
a nu lăsa, ca brazii
cu ace verzi să coasă
totul, ce e fără mit deja,
dar încă e judecată –

Căzând în nas pe frunzet,
căutând primejdia,
în pădure de oase, până-n brâu, chiar,
a merge, a merge întruna,
căruia o domnie de glie
și astfel de pământ să-i rămână,
ca să-și apere prin suflu
această putere amărâtă!