În amintirea lui József Attila
Ca o insulă inabilă, mocnită e lumea.
Unde și vântul,
în vârful picioarelor
se plimbă,
și pe jumătate deja sunt în
criptă
copacii.
Frunze duioase îmi pândesc fața,
sunt uscate, înăbușite ‒
caută lacrimi ‒
Oh, ce le-aș da cu piciorul!
Mă auzi, bunicule?
Dar n-a avut pământul destulă
piatră încruntată,
a trebuit să te afunzi
pentru os, piatră tăciunoasă?
Era păcat, cu unghii crăpate,
să te agăți de lumină,
ca să te răzgândești deodată ‒
și înapoi la rădăcină!
Pământ, pământ - acest cuvânt
cât te-a bucurat!
No, acuma, în sfârșit,
ai putut și gusta!
Flori și viermi
se ceartă pe tine,
și nici măcar nu te tremuri, că sus,
din nou, în grâu rămâne miriște…
Bate-mă!
calcă-mă!
Nu lăsa, ca târfa asta să mă hulească,
care nu va învăța niciodată:
ce aia - lupta din coate!
Oare, de ce îi place copilului
de înjurături?
Cu vise zdrelite
de câte ori m-am culcat?
De câte ori m-am întins deja
pe mindir putred?
De câte ori am simțit
egoismul în lume?
Vezi, bunicule, e greu
pentru noi de a vărsa și lacrimi,
noi, care pe tine (și lacrimile)
cunoaștem din amintiri.
Te voi forma încet
din flori și din tină,
dintr-o boabă de neființă
și din fascicul de lumină.
Simt, că și tu mă formez
cu un arc strămutat -:
cum vezi lumea
prin ochiul meu curat!