Hervay Gizella: A nyomor nemzetközi nyelvén

Először láttam azt a kék lavórt s alatta az állványt,
a zománc lepattogzott az égről,
s a lavór alatt az állvány megszólalt
a nyomor nemzetközi nyelvén:
"szomorú kék lavórban mosta a ruhát,
pattogott az égről a zománc,
felhő-fehér lett, kiöblíti,
végtelen jajgatásra teríti
ronggyá mosott áhítatát."
Nekem még anyanyelvem ez a nyelv.
Ha lehunyom szemem,
zsákok dőlnek egymásra kopott állomásokon,
napok dőlnek egymásra fáradtan,
karok hullnak súlyosan a térdre,
tenyerek nyílnak ki lassan,
s álmodnak a duzzadt ujjperecek.
Sehol se vagyok annyira otthonos,
mint a fáradtság mozdulatai között,
a lezuhanó hétköznapok súlya alatt.

Ki kérdezi még, hogy mért fordulok féktelen mozdulattal
mindig arra, ahol új szavak sejlenek fel,
gyenge fényük villámlik szememben.

A nyomor nemzetközi nyelve
majd érthetetlenné válik; és végre
értelmetlenné verseim.
A szavak súlya nem zuhan rád,
a szépség tenyere kinyílik,
s álmodnak a karcsú ujjperecek.
Sehol se vagyok annyira otthonos,
mint a féktelen mozdulatok között,
a felszálló hétköznapok mámorában.

Pentru-ntâia oară văzusem acel lighean albastru, suportul sub el,
sărea smalțul în bucăți de pe cer,
și sub lighean suportul începu a vorbi
pe limba internațională a mizeriei:
”spăla hainele într-un lighean albastru-trist,
sărea smalțul în bucăți de pe cer,
deveni nor alb, o clătise,
pe vaiet nesfârșit întinse
dorul spălat zdrențe.”
Această limbă încă mi-e limbă maternă.
Dacă închid ochii,
cad saci una peste alta în gări dărăpănate,
obosite cad zile una peste alta,
brațe grele cad pe genunchi,
pumni se deschid încet,
și visează falăngi umflate.
Nicăieri nu mă simt mai acasă
ca între mișcările oboselii,
și sub greutatea prăbușitoare a zilelor.

Cine mai întreabă, de ce mă aplec mereu, dând frâu liber
mișcărilor, acolo unde cresc cuvinte noi,
în ochii mei fulgerând lumina lor slabă.

Odată limba internațională a mizeriei
va deveni neînțeleasă; și în sfârșit
vor fi neînțelese versurile mele.
Povara cuvintelor nu te mai apasă,
palma frumuseții se deschide,
și  visează falăngi subțiri.
Nicăieri nu mă simt mai acasă,
ca între mișcările libere,
în beția zilelor înălțătoare.