Hervay Gizella: Levél helyett

Milyen gyönyörű: szólni lehet, és kiszámíthatatlan, hogy mit válaszolnak. És megtörténhetik: társra is találhatunk, csak meg kell tanulnunk az ő egyetlen, soha meg nem ismételhető nyelvét. Csak meg kell ismernünk, a föld rétegein át haladva, a történelem korszakain át haladva, eljutva oda, ahol ő csak ő, ahol ő a teljes világegyetem, és megszólítani.

Megtalálni azt a szót, amit ő keresett, de nem talált, amire szüksége van, hogy a föld rétegein át haladva, a történelem korszakain át haladva, eljusson végre oda, ahol ő csak ő, ahol ő a teljes világegyetem. Felesleges és nevetséges olyan szavakat dobálni felé, amelyeket mi szeretünk, ezzel csak megütjük, hiszen én, ha azt mondom: tej, nagy diófát látok, a lomb közt kis égdarabok, a fa alatt kerti asztal, pohárban tej, tündöklik a tej, a táj. De lehet, hogy ő arra emlékezik, hogy nem kapott tejet, nem volt, és az anyja messze volt, és megütöd a szóval. De ha megtalálod neki azt a szót, amit keres! Társad lesz és válaszol, és válaszában felfénylik az elveszett szó, ami gyermekkorod zsebéből valamikor nyomtalanul kigurult.

Ha megtalálnám! Sose merném többet kimondani a szót: szeretlek! Csak azt mondanám: vonat, mert talán állomás mellett lakott, és évein át-átzakatolt a vonat, félelmet hozott és sóvárgást távoli tájak felé. Vagy azt mondanám: cigaretta, mert kidobta a vonatablakon át a csomag cigarettát, mikor tisztuló tüdővel robogott a szerelem felé.

Csak rá kell figyelni, a mozdulataira: karjával most olyan mozdulatot ír le, amilyet csak az tud, aki egész lényével mozdul vagy szól, semmi más nem válasz neki, csak az, ha te is egész valóddal felé fordulsz.

A szájad mellett egy kis ránc emlékezik, és a szemedben olyan látható a szégyen, hogy elfordul és cigarettára gyújt. Fájdalmaiddal soha el nem érheted, arcodon a fájdalom nyomai, és hangodat érdessé teszi a visszafojtott sírás. El kell hagynod emlékeidet is, mert történelem előtti korból valók, amikor még nem tudott emberhez szólni az ember, csak ütött. Csupa kék-zöld folt az arcom, nem szóltak hozzám, csak ütöttek, s nekem most szólnom kell, meg kell találnom azokat a szavakat, amelyekre neki van szüksége. Hiába mondom a magam szavait, nem figyel oda.

De hiszen volt egy mozdulata, feléd fordult, mint aki egész lényével mozdul, felé fordultál, mint aki egész lényével válaszol, megölelt, mint aki először ölel, mint aki utoljára ölel, megölelted, mint aki először ölel, mint aki utoljára ölel. Mégis csak ennyit mondtam: szeretlek. 

Ce minunat: putem spune ceva, neștiind ce ni se va răspunde. Și se poate întâmpla, să ne găsim un tovarăș, numai să învățăm limba lui, singura limbă a lui și niciodată repetabilă. Numai să-l cunoaștem, înaintând prin straturile de pământ, prin erele istorice înaintând, ajungând acolo, unde el e numai el, unde numai el e întregul Univers, și să-i vorbim.

Să găsim cuvântul căutat și negăsit de el, de care are nevoie, ca înaintând prin straturile de pământ, prin erele istorice înaintând, să ajungă acolo, unde el e numai el, unde el e întregul Univers. E de prisos și ridicol să aruncăm spre el cuvinte care ne plac nouă, cu astea putem să-l lovim, căci dacă eu spun: lapte, văd nuc mare, între frunze bucăți mici de cer, sub pom masă de lemn, în pahar lapte, strălucește laptele, peisajul. Dar el, poate-și aduce aminte că n-a primit lapte, că nu era, și mama era departe, astfel lovindu-l cu cuvântul. Dar dacă găsești cuvântul căutat de el, îți va fi tovarăș și-ți va răspunde, și-n răspunsul lui va străluci cuvântul pierdut, care se rostogolise cândva fără urmă din buzunarul copilăriei tale.

De l-aș găsi! N-aș mai îndrăzni niciodată să spun cuvântul: te iubesc! Aș spune doar: tren, căci poate locuise undeva lângă gară, unde țăcănitul trenului peste ani aduse frică și jinduială spre locuri îndepărtate. Sau aș spune: țigară, căci aruncase prin geamul vagonului pachetul de țigări, când gonea spre dragoste cu plămânii curați. 

Trebuie doar să-l privești, să-i urmărești mișcările: acum desenează cu brațul o curbă, cum numai acela știe, care mișcă sau vorbește din toată ființa, și n-acceptă nimic ca răspuns, doar dacă te-ntorci către el cu toată ființa.

Lângă gură un rid, ca amintire, și în ochii tăi rușinea e atât de vizibilă, încât se întoarce și aprinde o țigară. Niciodată nu poți să-l ajungi cu durerile, pe obrazul tău durerea lasă urme, și plânsul reținut îți înăsprește vocea. Trebuie să-ți părăsești și amintirile, căci ele își au originea în era preistorică, când omul încă nu știa să-i vorbească omului, numai lovea. Obrazul mi-e plin de julituri, nu mi-au spus nimic, doar m-au lovit, iar eu trebuie să vorbesc acum, terbuie să găsesc cuvintele de care el are nevoie. Degeaba îi spun cuvintele mele, nu-i atent.

Dar făcuse o mișcare, se întoarse spre tine, parcă s-ar întoarce cu toată ființa, te-ai întors către el parcă ai răspunde cu toată ființa, te-a-mbrățișat, de parcă ar îmbrățișa prima dată, și ultima dată, l-ai îmbrățișat de parcă ai îmbrățișa prima dată, și ultima dată. Și totuși, am spus doar atât: te iubesc.