Justus Pál: Testament (Végrendelet Román nyelven)

Most jól figyelj rám. Elmondom, mi történt.
Szomorú szavaimban ne keress
zengő kürtöt, fekete örvényt.
Csöndes szóval üzenem csak: szeress,
mert semmi nincs. Fájtam a szélben,
foszlányokká szakadt, hogy éltem,
s foszlányokból aranyba szőttem
az énekemet.

                             Jól tudom:
nem zúgnak az erdők előttem,
s alig ér hozzám fényüzenet.
De tudom, sokan jönnek még utánam,
s hogy ők egy kicsit jobban lássanak,
ahol nekem botlott a lábam,
s ahol olyan nagyon rámszakadt,
hogy olyan nagyon egyedül maradtam,
hadd mondjam el hát neked, ami történt.

Semmi sem történt. Hullámzik alattam
a föld. A százszor összetört fényt
hiába őriztem ez éveken,
mert velem együtt nézd, kialszik,
s a vaksötétben fény nekem
nem kell már. Vesztett harctól harcig
nem tévedhetek már el én
ezen az úton.

                 Nincs tovább. Tudom.
De légy tanú majd mégis rá, hogy voltam,
s láttad hogy vergődtem és kiabáltam,
s ha a lyukacsos földbe szertefolytam,
bizonyítsd hogy bár semmit sem találtam,
és életemből nem maradt meg semmi,
mégsem rémültem én el a halálban
és érdemes volt égve átsietni
e reménytelen földön. Láttak engem,
s én láttalak téged. Keress
majd össze versből abból, mit üzentem,
ha nem leszek majd, tégy akkor is lennem.
Csöndes szóval üzenem csak: szeress.

Budapest, 1933-1948

Fii atent acum. Îți spun ce s-antâmplat.
În cuvintele-mi triste nu căuta
răsunet de corn, vârtej negru.
Mesajul meu tăcut e doar atât: iubește-mă,
că nimic altceva nu-i. Am durut în vânt,
mi se rupse viața în bucăți,
și mi-am țesut cântul din aur
în scampe.

             Știu bine:
în fața mea nu răsună codrii,
și-abia ajunge mesajul luminos la mine.
Dar știu, mai vin mulți după mine,
și ca ei să mă vadă puțin mai bine,
acolo unde îmi șovăiră picioarele,
și unde mă lovise atât de tare
că rămăsesem atât de singur,
lasă-mă să-ți spun, ce s-antâmplat.

Nu s-a-ntâmplat nimic. Pământul se unduie
sub mine. Degeaba am păzit în acești ani
lumina spartă de sute de ori,
căci uite, se stinge odată cu mine,
și în întuneric nu-mi mai trebuie
lumină. De la luptă până la lupta pierdută
nu mai rătăcesc
pe-acest drum.

                   Atât a fost. Știu.
Dar fii încă o dată martor că am fost,
și ai văzut cum mă zbăteam și cum țipam,
și când scursem peste tot în gaura din pământ,
dovedește că, deși n-am găsit nimic
și nimic nu-mi mai rămase din viață,
nu m-am îngrozit de moarte
și a meritat să trec arzând peste
pe pământul fără speranță. M-au văzut,
și eu te-am văzut pe tine. Caută-mă
printre poezii, printre mesaje,
dacă nu voi mai, tu fă și atunci să fiu.
Mesajul meu tăcut e doar atât: iubește-mă.

Budapesta, 1933-1948