Kamarás Klára: Talán

Talán egyszer hiányzom még,
mikor tavaszt búg egy madár.
Talán felbukkan egy emlék,
és akkor majd gondolsz reám.
Talán lesz nyár és éjszaka,
mikor minden csillag ragyog,
egyedül ülsz egy kis padon,
s azt képzeled, hogy ott vagyok.
Talán a hulló levelek
alatt keress egy lábnyomot,
de visszahozni nem lehet,
amit az idő elmosott.
Mikor még nem volt „te” meg „én”
csak „mi” – ez volt a szerelem?
Akkor nem volt fagy, hó, halál…
Ne tudj feledni sohasem!

Poate odată am să-ţi lipsesc,
când primăvara cântă o pasăre.
Poate la mine ai să te gândeşti
când o să-ţi năzare o amintire.
Poate noapte va fi şi vară,
când toate stelele vor străluci,
vei sta singur pe o bancă,
căci sunt acolo, vei închipui.
Poate sub foile moarte
vei căuta urma unui pas,
dar  nu putem readuce,
ceea ce timpul a spălat.
Pe când n-a fost încă „tu” şi „eu”
doar „noi” – aceasta a fost dragostea?
Atunci n-a fost ger, zăpadă, moarte…
Niciodată să nu mă poţi uita!