Éjszaka (Magyar)
„Hová tetszik menni, fiatalember?" Ott a Rend, ahol a sötétség. Az erdő és a víz szélén megy a közeli part őskori fényű a fák mikroszkópikus szövevények és fent a hatalmas éjszaka elfér bennük, de tollászkodik azért. Bogár a fényben és a ragacson. Zümmög egy gép, pici szemei gonoszul pislognak a magasban. Még érezni a nappal helyét lehunyt életünk mozivásznán és éjszaka van, éjszaka van hegedű, dob, zongora és ének valahol ház lehet, benne hordó.
„Mindig az a perc a legszebb perc mit meg nem ád az Élet..." A lárma és félelem a Rend. Böfög a dob, mint egy ember az ember böfög mint egy dob. „Hová tetszik menni, fiatalember?" És hová lettek a villámok?
A fémes vízen fordítva hogy' suhogtak majd a dörrenés elevenbe vágott később állt soká az Idő egyhelyben és vigyorgott. Állt az Isten, állt mögöttük. „Hová lettek az istenek?" A gyűlölet az igazi Rend. Hová lettek, akik már nincsenek?
„Fodor habokból kélt a szél és tömör felhőben lakott." Apó kis házban lakott és anyó tipródott körülte, picinyke manó. Ugyan hol lehet a rengeteg unoka? El az erdőbe és soha nem tér haza. Gombát szedni ment a nagyanyó és utánahalt rögtön nagyapó.
„Hová tetszik menni, fiatalember?" Női hang sírva kérdez, ronda hang. Ott a Rend, ahol a vakság. Az erdőben sok barna fa van vastagabb hang morog a túlparton innen szúnyogszó, halott madárszó halott papír gyürődik magában rajta levélszó, énekszó, dobszó „Három árva sír magában Egy elhagyott sötét szobában." Feltöltő | P. Tóth Irén |
Az idézet forrása | http://irc.sunchat.hu/vers/ |
|
Noapte (Román)
”Încotro o iei, tinere?” Unde-i întuneric, acolo-i ordine. Pe margine de codru și apă, trece malul apropiat cu luciu străvechi, copacii-s țesuturi microscopice și deasupra noaptea uriașă încape în ele, dar se mai aranjează. Gândac în lumină, și pe lipici. Un avion zumzăie, ochii-i mici clipesc hain în înălțimi. Încă se mai simte locul zilei pe ecranul mare al vieții, și-i noapte, e noapte, vioară, tobă, pian și cântec, undeva o casă, în casă butoi.
”Acel minut e cel mai frumos ce nu ni s-a dat niciodată...” Zgomotul și frica fac ordine. Râgâie toba, ca un om, omul râgâie ca o tobă. ”Încotro te duci, tinere?” Și fulgerele unde au dispărut?
Cum foșneau pe apa metalică!, apoi detunătura tăiase în carne vie, timpul a stat pe loc, rânjind. În spatele lor stătea Domnul. ”Unde-au dispărut zeii?” Ura e adevărata Ordine. Unde au dispărut cei care nu mai sunt?
”Vântul se trezea din unde spumoase, și locuia în nori îndesați.” Moșul stătea în cocioabă, și baba - spiriduș micuț - dărăticea prin jur. Oare unde-s nepoții numeroși? O ia spre codru și nu se mai întoarce. Baba pleacă la cules de ciuperci, și imediat după ea moare moșul.
”Încotro o iei, tinere?” Întreabă o voce plângăreață de femeie - voce urâtă. Unde-i orbie, acolo-i ordine. Scoarța copacilor din codru e maronie, pe celălalt țărm voce mai groasă mormăie, de-aici cuvânt de țânțar, cuvânt de pasăre moartă, hârtie moartă șifonată, pe ea cuvânt de scrisoare, de cântec, de tobă. ”Trei orfani stau singuri, plângând, în camera părăsită.”
|