Oláh Tamás: Toamnă (Ősz Román nyelven)

Szerelem után
pihenés, halk sóhajszél,
monoton kopogás.

Az eltűnt nyár után
a fák rozsda koronái
álmosan intenek.
Kis léptekkel közelít
a sötétülő nappal.
Nyirkos homály szívja fel
a kertek illatait.
Mustos cseppek peregnek.
Búcsúkört írnak le a madarak.

Mennyi tompa szín,
minden szürke, ugyanaz,
kedvtelen óra, nap.

Kertkapu nyílik magától.
Karjukat rezgetik
a tar ágak.
Az elmúlás neszét hintik szét.
Fojtott suttogás szól
az elhagyott üres házból.
Betölt az emlékek illata.

Felhőkkel úszni
volna jó!
Vigyetek mély álomba!
Emelkedjek a szennyes égen
a csillagok közé!
S maradjanak messze lent
a sárba temetett kertek.

După dragoste odihnă,
briză de suspin domol,
bocănit monoton.

După vara dispărută
coroanele ruginii a pomilor
somnoroşi dau veste.
Cu paşi mărunţi s-apropie
ziua întunecoasă.
Întuneric umed absoarbe
miresmele grădinilor.
Stropi de must se cerne.
Cercuri de bun rămas scriu păsările.

Câte culori mate,
totul e gri, acelaşi
plictisitor zi, ceas.

Poarta grădinii singur se deschide.
Crengile pustii îşi
scutură braţele.
Boarea mortii o împrăştie.
Şoapte înăbuşite răsună
din casa goală părăsită.
Mă umple parfumul amintirilor.

Cu norii să-notăm
ar fi bine!
Duceti-mă în vis adânc!
Să mă-nalţ pe cerul sordid
printre stele!
Şi să rămane departe, jos
grădinile îngropate în noroi.