Petőfi Sándor: La sfârşit de septembrie (Szeptember végén Román nyelven)

Még nyílnak a völgyben a kerti virágok,
Még zöldel a nyárfa az ablak előtt,
De látod amottan a téli világot?
Már hó takará el a bérci tetőt.
Még ifju szivemben a lángsugarú nyár
S még benne virít az egész kikelet,
De íme sötét hajam őszbe vegyűl már,
A tél dere már megüté fejemet.

Elhull a virág, eliramlik az élet...
Űlj, hitvesem, űlj az ölembe ide!
Ki most fejedet kebelemre tevéd le,
Holnap nem omolsz-e sirom fölibe?
Oh mondd: ha előbb halok el, tetemimre
Könnyezve borítasz-e szemfödelet?
S rábírhat-e majdan egy ifju szerelme,
Hogy elhagyod érte az én nevemet?

Ha eldobod egykor az özvegyi fátyolt,
Fejfámra sötét lobogóul akaszd,
Én feljövök érte a síri világból
Az éj közepén, s oda leviszem azt,
Letörleni véle könyűimet érted,
Ki könnyeden elfeledéd hivedet,
S e szív sebeit bekötözni, ki téged
Még akkor is, ott is, örökre szeret!

 
1847

Mai înfloresc în vale florile din grădină,
Mai înverzeşte plopul din faţa geamului,
Dar vezi acolo departe e deja iarnă,
Zăpada acoperă culmile muntelui.
Mai e tânără-n inima-mi arşiţa verii,
Toată primăvara în ea înfloreşte,
Dar iată păru-mi negru începe a cărunţii,
Bruma ierni pe capu-mi se cerne.

Se vestejeşte floarea, iute trece viaţa…
Hai, soţioara mea, hai în braţii mei!
Tu, care capul pe pieptul mi-oi lăsa,
Mâine pe mormântu-mi n-ai să te apleci?
Ah, spune-mi, dacă voi muri, pe cadavru-mi
Plângând un giulgiu ai s-acoperi?
Şi cândva o să te îndemne dragostea unui
tânăr, ca să uiţi numele-mi?

Dacă cândva ai s-arunci voalul văduviei,
Să-mi aşterni, ca negru drapel pe cruce
Şi eu am să viu dintre morţi după el,
La miezul nopţii, şi am să-l duc cu mine.
Ca să pot şterge lacrimile scurse pentru tine,
Al unui fidel, pe care l-ai uitat prea iute,
Şi să pot bandaja rănile inimii, care pe tine,
Şi atunci, şi acolo, în veci te iubeşte!