Radnóti Miklós: Hajnal

Lassan száll a szürke és a kék még
lassabban szivárog át az égen,
homályban áll az erdő s minden ág
puhán mozog, úgy mint a vizfenéken.

A szürkeség eloszlik, győz a kék,
minden égi füstöt magába fal
s a dudoló hajnal elé szalad
két fiatal fa, sötét lábaival.

Harsány fürtökben lóg a fény s a táj
sok ág-bogán ökörnyál lengedez,
ragyogva lép az erdő szerteszét,
lépte vidám és egyszerre lenge lesz,

nedves fején a nappal táncba kezd
s a réten nem jöhet most senki át…
ezüst halakat virágzik a tó
és az éleshangu reggel így kiált:

halihó ha-hó ha-hó halihó!

Încet zboară cenuşiul, iar albastrul
şi mai încet se scurge pe boltă,
pădurea-i în întuneric, şi fiecare creangă
se mişcă lin, precum în adânc de apă.

Cenuşiul sa risipit, biruieşte albastrul,
tot fumul ceresc a fost înghiţit,
şi doi tineri arbori, cu picioare negre
întâmpină zorile ce fredonau, fugind.

Lumina atârnă în ciorchine răsunătoare,
şi pe crengile ţăramului flutură funigei,
iar pădurea strălucind  porneşte,
cu paşi voioşi, şi uşori pretutindeni,

cu soarele pe capul umed dansează,
şi nimeni nu mai trece peste poiană…
peşti argintii înfloresc în lac,
şi dimineaţa cu glas ascuţit strigă:

heiho, ici-colo, ici-colo, heiho!