Sebestyén Péter: Pe munte, asupra Hiberniţiei (Hibernitia felett a hegyen Román nyelven)

                                             Feleségemnek
 
Arany délutánba csukva az emlék. Szemed
gyöngybe simított fény, könnyű lábbal siklasz
az ösvényen, az idő sebhelyei közt. Alig-létezés a hely,
apró temető az üvegsima ragyogásban,
a kápolna előtt habozol kicsit, izzó árnyék
suttog, ahogy belépsz. Csorba keresztelőmedence
repeszti önmagát s a szentek az oltáron már
mindent megbocsátanak.
Mennyi hát a bánat? A megszökött tengerek
merre tartanak? Hol van hát az ég pompája,
mikor az éjfél trónra lép?
Ego te baptizo, könnyű a bóra, imához készül
a kékség felett. Körbeszakad a tér, sapka száll,
valószínűtlen, amikor megállsz, a világ egyetlen
érthető tézise, hogy élsz – szellő kacskaringóz,
mosolyod elé csalja sátoros hajad.
 

                                   Soţiei mele

Amintire ferecată în după amiază de aur. Ochii tăi,
lumină mângâiată în perle, cu paşi uşori pluteşti
pe potecă, printre rănile timpului. Loc abia-existent,
mic cimitir în strălucire de sticlă-plată,
în faţa capelei eziţi un pic, umbra încinsă
şopteşte cum intrii. Cristelniţă ciobită,
se crapă în continuu şi sfinţii de pe altar
iartă toate cele.
Oare câtă mâhnire există? Mările evadate
încotro au luat-o? Unde e splendoare cerului,
când miezul nopţii pe tron se aşează?
Ego te baptizo, bora e uşoară, se pregăteşte de rugăciune
asupra azurului. Spaţiul se abrupe-n jur, şapca zboară,
e neverosimil, când te opreşti, singura ipoteză
clară a lumii, căci trăieşti – o boare se-nvârte,
zâmbetu-ţi în cortul părului îl ascunde.