Blandiana, Ana: Țara părinților

Părul îmi ajungea până la pământ

Şi treizeci de ani

Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată

Încât nu credeam cu putinţă

Să o ating vreodată,

Plină de cruzime lunecam

Dinspre ţara părinţilor

Spre o lume încă neinventată.

Lumea nu s-a inventat nici acum,

Părul nu mai mi-e atât de lung,

Treizeci de ani e numai merinde pe drum,

Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung!

Dar în ţara părinţilor

Se ajunge întotdeauna târziu,

Numai când totu-i pustiu,

Şi doar în lumina de lună

Se mai strâng împreună,

Sub tăiaţii castani,

Umbre de taţi condamnaţi

Şi mame de treizeci de ani

Pieptănând

Fete cu plete

Până-n pământ.

Hosszú hajam egészen földig ért

és a harminc évet

oly távoli kornak gondoltam

hogy nem hittem volna

elérem valaha,

suhantam kegyetlenül

a szülők országa felől

egy még fel nem talált világba.

Az a világ még most sincs feltalálva,

nem olyan hosszú már hajam,

harminc év csak útravaló morzsa,

de a szülők országa most is hívogat!

A szülők országába

mindig későn ér az ember,

mikor kihalt minden,

csak bújkáló holdfényben

jönnek néha össze

nyírt gesztenyefák alá

elítélt apák árnyékai

és harminc éves anyák

fésülgetve

lányok

földig érő haját.