In coltul cel mai vechi din tintirim,
Pe unde suie drumul de hotar,
Dormea de-un veac, sub un cires amar,
Un preasfintit vladica, Gherasim.
A fost candva si-o piatra capatai,
Purtand in strofe sterse marturie
Cum ca vladica a intrat de-a drept-un rai.
Dar oamenii, nestiutori si rai,
N-au priceput al pietri tainic grai
Si-au pus-o la un han, drept temelie.
De-atunci, in locul ei,
Aprinde toamna candela de scai
Si primavara – luminiti de papadie…
Iar din ciresi intunecate si amare
De-a lungul vremii, vara dupa vara,
Faceau dulceata preotesele din sat.
Dar pe vladica toata lumea l-a uitat.
Apoi ciresul a murit si el.
Frunzisul, tot mai rar, mai subtirel,
S-a rasucit uscat in vant,
S-a risipit ca Toamna pe mormant.
In locul lui, norodul a-ngropat
O biata fata moarta cu pacat.
Au ingropat-o fara cruce, mai de-o parte,
Sa-si poarte vina pana dincolo de moarte.
Iar cu vladica nu stiu ce-a facut, -
Era, saracul, risipit in lut.
Acum, in coltul vechi de tintirim,
Nu-i nicaieri vladica Gherasim,
Nici fata nu-i, si nici cires salbaic.
Din tufe brumarii de rozmarin,
S-aude-n nopti de vara un buratic
La crestetul mormantului strain.
Iar in tacere si-n zadarnicie,
Cenusa schivnicului cuvioasa,
S-amesteca incet pe vesnicie
Cu tanar trup de fata pacatoasa.