Ez az oldal sütiket használ

A portál felületén sütiket (cookies) használ, vagyis a rendszer adatokat tárol az Ön böngészőjében. A sütik személyek azonosítására nem alkalmasak, szolgáltatásaink biztosításához szükségesek. Az oldal használatával Ön beleegyezik a sütik használatába.

Popescu, Elena Liliana: Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul?

Popescu, Elena Liliana portréja

Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul? (Román)

În revărsarea zorilor ce vor veni
Vei căuta şi nu vei mai găsi
Iubirile din alte vremi – uitate,
Ce-n suflet tot atâtea nestemate
Îmbogăţesc simţirea ta curată,
Urmându-ţi calea ta nestrămutată
De astru cu destin necruţător,
Supus şi nesupus nemuritor...1
*
Az ezután ébredő pirkadatokban
Keresni fogod, vágyakozva titokban
Régi szerelmeidet, miket rég feledtél,
Melyek lelkedben lettek igazgyöngyökké,
Mik ékesítik majd érzésvilágodat,
Folytatva tántoríthatatlan utadat,
Mint kíméletlen sorsú csillagoknak -
Engedelmes, dacos, halhatatlan...
Varietatea ipostazelor în care se manifestă Creaţia pune la dispoziţie cercetătorului tot atâtea căi de a căuta răspunsuri la întrebările care îl determină să pornească pe acest drum; drum al cunoaşterii, în care răspunsurile nu sunt niciodată suficiente pentru că ele generează noi întrebări şi, prin căutarea răspunsurilor la acestea, misterul rămas intact îl incită la continuarea drumului... până la găsirea „întrebării-răspuns”.
Poezia, unul din misterele indescifrabile ale omenirii a constituit de-a lungul timpurilor o atracţie fascinantă asupra muritorilor ce şi-au încercat sensibilitatea în a reda prin forţa cuvintelor sentimente, stări de spirit, aspiraţii, remodelări ale propriilor experienţe într-o formă aparte, capabilă să capteze interesul celor care le este necesară, pentru a-şi îmbogăţi propria experienţă. Poezia ca stare de graţie, este trăită nu doar de poet, ci şi de cititor, atunci când fiecare dintre aceştia constată, la un moment dat, că este deja acolo, unde Poezia le-a îngăduit să fie.
Am putem afirma că Poezia, privită ca o creaţie literară, are un trup fizic, constituit din celule-cuvinte, armonios în măsura în care poetul îl poate modela astfel pentru a înfăţişa lumii materiale prototipul tainic, din adâncul fiinţei sale poetice; are de asemenea, un trup mental, constituit din lumea sa ideatică, şi rigoarea gândirii poetului se răsfrânge fără îndoială în opera sa, şi un trup spiritual, subtil, care dă consistenţă celorlalte două.
A scrie despre poezia lui Mihai Eminescu, care excelează pe toate aceste planuri, este o încercare temerară; însăşi apropierea de această creaţie atât de complexă, de o mare varietate a peisajelor de gânduri, de sentimente, de la cele mai adânci abisuri până peste vârfurile cele mai înalte ale dualităţii, constituie un act dificil. Nu este uşor să străbaţi o lume atât de cuprinzătoare: „marea şi cu râurile”, „lumea cu pustiurile”, „luna şi cu soarele”, „codrul cu izvoarele”, „cerul”, „oceanul”, „stelele”, „depărtările”, „zarea”, „lacul codrilor albastru”, „apele”, „plopii”, „îngerii şi demonii”, „spaţiul şi timpul”, „moartea şi viaţa”. Totul se află în această lume de fantasme a creaţiei sale, nu mai puţin reală decât cea din afară, o creaţie poetică în care fiorul inspiraţiei şi harul sunt prezente pretutindeni. Este o lume ideatică structurată după legi ce funcţionează implacabil. Prin cuvinte uneori de o mare simplitate se exprimă trăiri omeneşti dintre cele mai diverse între care se detaşează suferinţa şi iubirea, într-o paletă de o mare bogăţie de nuanţe, toate acestea izvorâte din necesitatea de a-şi exprima sinele poetic, cel din miezul fiinţei. Sunt ilustrate, pe rând, relativitatea timpului şi a spaţiului („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” – La Steaua), armonia naturii („Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună,/ Totu-i vis şi armonie” –Somnoroase păsărele...), trecerea („Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.” – O, mamă...), dar şi singurătatea şi reveria („Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii” – Când însuşi glasul), maturizarea („Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri – Trecut-au anii...), când fluxul gândurilor este analizat cu minuţiozitate („Sau cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.” – Singurătate), reuşind să realizeze şi să descrie detaşarea de aspectele personale ale vieţii („Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.”; „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.” – Melancolie), şi neputinţa înţelegerii adevărului în dualitate („Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?” sau „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” – Luceafărul).
Întrebările esenţiale la care poetul sugerează căutarea răspunsului („Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ţi viaţă,/ Unde ai judecătorii,/ Ne'nduraţii ochi de gheaţă?”; „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” – Criticilor mei; „Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” – Rugăciunea unui dac) rămân actuale, fiind fundamentale.
Cuvinte simple la prima vedere ascund un înţeles de o mare adâncime, pe care cititorul îl poate desluşi dacă este dispus să mediteze asupra lor prin citiri repetate, mânat de o ardoare asemănătoare aceleia cu care poetul a fost înzestrat pentru a merita răsfrângerea harului asupra sa („Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” Glossa; „În drumul lor ia firea mii de feţe – ­/ Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.” – Coborârea apelor; „Ci eu trec tăcut ca moartea,/ Nu mă uit la vechii munţi;/ Scrisă-i soarta mea în creţii/ Întristatei mele frunţi.”; „Vis nebun, deşarte vorbe!/ Floarea cade, rece cântu-i/ Şi eu ştiu numai atâta/ C'aş dori odat' să mântui!” – Ce şopteşti atât de tainic...)
O credinţă profundă convertită în poezie inspirată, poate da naştere unor poeme de o mare frumuseţe privind forma, de o mare adâncime privind conţinutul, ce pot sensibiliza pe cel care le citeşte, ajutându-l să înţeleagă pe această cale unele aspecte care într-o forma aridă a învăţăturii i-ar fi inaccesibile. („Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate.” – Glossa;Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;” – Rugăciunea unui dac).
*
Ilustrând o mentalitate de inspiraţie creştină şi nord occidentală prin opoziţie cu cea antică şi clasică, Romantismul1 a generat o artă ce vizează infinitul, inaccesibilul, fantasticul, misterul, prin contrast cu arta antică ce căuta raţiunea, calmul, simplitatea, nobleţea, limpezimea. Caracterizează spiritul evului mediu cu sentimentele sale profund religioase, cu entuziasmul pentru o societate cavalerească, cu iubirea pentru miracol, credinţă, pentru dramatismul sentimentelor omeneşti, în opoziţie cu spiritul critic, raţiunea, măsura, fiind expresia unor tendinţe aparent contrare celor cultivate anterior în artă, cele raţionale, moraliste şi păgâne.
Definindu-se pe sine ca romantic, Eminescu nu este doar romantic, opera sa detaşându-se de a primilor mari poeţi romantici, prin maniera originală şi perspectiva diferită în care tratează marile teme ale romantismului, ca natura, istoria, gloria, iubirea, experienţa personală a eului, genialitatea; pe de altă parte în poezia sa se regăsesc concepte clasice, precum căutarea perpetuă a adevărului, poeziei sale nu îi sunt străine nuanţe ce aparţin poeziei simboliste, sau poeziei modernităţii, de mai târziu. Poezia lui Eminescu poate fi privită ca un discurs liric rostit într-un limbaj romantic adus la esenţă, interiorizat, ca o meditaţie asupra condiţiei umane, asupra vieţii şi morţii, ce va rămâne în mod firesc în marea literatură a epocii sale cât şi a celor ce vor veni.
Fără să ne propunem studiul încadrării poeziei sale într-un curent poetic anume, nu putem să nu remarcăm că prin învăţătura pe care poetul ne-o dăruieşte, în urma trăirilor sale de natură spirituală în drumul zbuciumat al cunoaşterii de sine, poezia sa capătă accente ale poeziei mistice2.
Se afirmă că poezia mistică începe acolo unde se termină poezia religioasă. Mai exact, poezia mistică este o continuare a poeziei religioase, o transfigurare acesteia, referindu-se la ceea ce se poate exprima cu greu în cuvinte din trăirea unei stări de beatitudine, de extaz, la capătul unui drum dificil în care ardoarea pelerinului atinge cote de mare înălţime, focalizându-şi toate resursele pentru îndeplinirea acestui unic obiectiv, comuniunea cu divinitatea.
În poezia sa, Mihai Eminescu descrie momente din „noaptea întunecată a sufletului”, premergătoare realizării de sine („Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” – Odă; „Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.” – Răsai asupra mea; „Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.” – Se bate miezul nopţii...), pentru a ajunge la repaos, dizolvarea completă în sinele universal („Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”; „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” – Rugăciunea unui dac).
Încercând să exprime inexprimabilul, poetul mistic utilizează simbolurile pentru a exprima ceea ce prin Graţia Divină a primit deodată, într-un moment în care s-a simţit răpit, absorbit, descătuşat şi fără glas, moment în care simţirea sa, gândurile sale şi tot ceea ce ţinea de personalitatea sa erau blocate într-o stare de nemanifestare. („Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.”; „Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” – Răsai asupra mea).
Creatorul de poezie mistică ştie că primirea Graţiei este un dar oferit lui pentru a putea transmite celor care la rândul lor caută, conştient sau nu, drumul spre libertate. Pentru că acea stare pe care o poate trăi doar prin Voinţa divină, voinţa personală fiind total absorbită în aceasta, este o stare asemenea unei libertăţi fără margini, a adevăratei zlobozenii asa cum este numită în Biblie, o stare de transcendere a oricăror limitări. O trăire în urma golirii inimii de orice altceva prin mistuirea tuturor gândurilor personale la flacăra vie a iubirii divine, o „ardere de tot” resimţite plenar ca o conştientizare a stării de Libertate, inducând o stare care s-ar putea numi de Bucurie. Încercând să descrie Puritatea acestei stări, asemenea majorităţii poeţilor mistici creştini, Eminescu a asemuit-o cu imaginea Fecioarei Maria, Maică a Domnului, cea din care purcede Creaţia divină, rămânând permanent în starea de Puritate. („Rugămu-ne-ndurărilor/ Înalţă-ne, ne mântuie;/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară, /O, Maică prea curată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!” – Tat twam asi; Rugăciune
***
Poezia poate să aducă răspunsuri pentru cei care caută, poate să aducă mângâiere celui aflat în suferinţă, poate să-l ajute să treacă peste unele bariere aparent de netrecut şi să întrezărească o rază de lumină când totul îi pare întunecat. Poezia este artă prin modalitatea de expresie, ştiinţă în măsura în care exprimă cunoaştere, prilej de reflecţie pentru cititorul iubitor de poezie. Dar poezia nu se rezumă la acestea. Poezia se naşte într-un proces tainic în care rolul pe care-l joacă poetul este mai mult sau mai puţin explicit, dar impulsul care generează tot acest proces rămâne necunoscut. Poezia este prin esenţa ei unul din chipurile adevărului şi este totul, pentru poet. Dincolo de clasificările privind apartenenţa la un curent literar sau altul, poezia rămâne în măsura în care are ceva de transmis celor care o ascultă.
Toate aceste aspecte se regăsesc în poezia lui Mihai Eminescu, şi multe altele pe deasupra. Poezia sa, universală ca expresie, ajunge să fie cunoscută nu doar în graiul pe care poetul l-a ales pentru a exprima esenţa divină a geniului, graţie traducerilor făcute cu dăruire, talent şi perseverenţă de iubitori ai poeziei, traducători şi poeţi, cunoscători ai limbii române.

1 Romantismul este un curent literar apărut în secolul XVIII în Anglia şi în Germania, reflectând ca stare de spirit o reacţie la raţionalismul filosofic clasic. A continuat apoi în secolul XIX în Italia, Spania, Franţa şi în alte ţări. Johann von Goethe (1749-1832), Friedrich von Schiller (1759-1805), George Byron (1788-1824), Sir Walter Scott (1771-1824), Novalis (1772–1801), Alphonse de Lamartine (1790-1869), John Keats (1795-1821), Heinrich Heine (1797-1856), Victor Hugo (1802-1885), Edgar Allan Poe (1809-1849), Walt Whitman (1819-1892), Charles Baudelaire (1821-1867), Emily Dickinson (1830-1886), Gustavo Bécquer (1836-1870), sunt nume de mari poeţi, reprezentanţi ai Romantismului. În mai multe ţări din America Latină, printre care şi Brazilia, care a recunoscut în Gonçalves Dias (1823-1864) şi Antônio de Castro Alves (1847-1871) pe cei mai legitimi reprezentanţi ai Romantismului, acest curent estetic coincide cu aspiraţiile de independenţă atât pe plan politic cât şi pe plan cultural-literar. În literatura română, romantismul se manifestă în operele scriitorilor paşoptişti, atingând apogeul în opera lui Mihai Eminescu (1850-1859).
2 Poezia mistică se întâlneşte la poeţi aparţinând diferitelor religii: Lao Tseu (570-490 î.e.n) marele poet şi vizionar al invizibilului, Proclus Diadochus (410/412-485 e.n.), ultimul mare învăţător platonic, care şi-a exprimat trăirea spirituală creştină prin imnurile sale, Milarepa (1040-1123), poetul mistic tibetan care şi-a lăsat învăţătura sub forma de cânturi, marele poet persan Omar Khayyam (1048-1123) ce şi-a transmis experienţa mistică prin celebrele sale rubaiyate, Ibn Arabi (1165-1240), reprezentant strălucit al sufismului, Rumi (1207-1273) unul dintre marii maeştri spirituali, geniu poetic reprezentând credinţa islamică, Santa Teresa de Jesús (1515-1582), San Juan de la Cruz (1542-1591), unul din cei mai mari poeţi mistici ai lumii, şi exemplele pot continua. La noi, Mihai Eminescu, Al. T. Stamatiad, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor au scris poeme inspirate de trăirile de natură religioasă, filosofică, spirituală, pe care le-au încercat.



FeltöltőP. Tóth Irén
Az idézet forrásaa szerző

Hol találhatod meg a szót, mely kifejezi az igazságot? (Magyar)

În revărsarea zorilor ce vor veni

Vei căuta şi nu vei mai găsi

Iubirile din alte vremi – uitate,

Ce-n suflet tot atâtea nestemate

Îmbogăţesc simţirea ta curată,

Urmându-ţi calea ta nestrămutată

De astru cu destin necruţător,

Supus şi nesupus nemuritor...

*

Az ezután ébredő pirkadatokban

Keresni fogod, vágyakozva titokban

Régi szerelmeidet, miket rég feledtél,

Melyek lelkedben lettek igazgyöngyökké,

Mik ékesítik majd érzésvilágodat,

Folytatva tántoríthatatlan utadat,

Mint kíméletlen sorsú csillagoknak -

Engedelmes, dacos, halhatatlan...

Azoknak a megjelenéseknek a változatossága, melyekben megmutatja magát az Alkotás, ugyanolyan változatos utat mutat a kutatónak megválaszolni azokat a kérdéseket, melyek arra késztetik, hogy elinduljon ezen az úton; a megismerés útján, ahol a válaszok soha nem elégségesek, mert újabb kérdéseket hoznak létre, és keresve rájuk a választ, az érintetlen rejtély az út folytatására buzdítja... egészen addig, míg meg nem találja a "válaszkérdés"-t.

A vers az emberiség egyik megfejtetlen titka, mely az idők folyamán egy lenyűgöző vonzódást nyújtott azon halandók számára, kik megpróbálták átadni érzékenységüket az érzés-szavak segítségével, lelkiállapotok, törekvések, saját tapasztalataiknak az átalakítása egy sajátos formába, mely képes megnyerni azoknak az érdeklődését, akik erre igényt tartanak, hogy gazdagítsák saját tapasztalataikat. A vers mint kegyelmi állapot nem csak a költő kiváltsága, hanem az olvasóé is, aki megállapítja egy adott pillanatban hogy ő már ott van ahova a vers megengedte neki hogy eljusson.

Azt mondhatnánk, hogy a vers mint irodalmi alkotás, tartalmaz egy fizikai törzset, mely szósejtekből tevődik össze, harmonikus annyiban mondható, amennyire meg tudja modellezni a költő, hogy megmutassa a világnak azt a titkos prototípus anyagot, amely az ő költő személye mélyében lakozik, tartalmaz még egy mentális törzset, mely az ő eszmei világában jött létre és a költő gondolkodásának a szigorúsága kétségtelenül visszatükröződik a műveiben, és tartalmaz egy lelki törzset, mely tartalmat ad a másik kettőnek.

Mihail Eminescu verséről írni, mely mind a három síkban remekel, egy nagyon vakmerő vállalkozás. Már maga a közeledés ehhez a komplex alkotáshoz, ehhez a sokszínű gondolatisághoz, érzelemvilághoz, a feneketlen mélységektől egészen a legmagasabb kettősség csúcsa főlé, egy nagyon nehéz vállalkozás. Nem könnyű bejárni egy ilyen átfogó világot: "tenger vize zúgó árral",
"a föld sok pusztasággal", "a holdvilág a nappal", "az erdő száz patakkal", "az ég", "az óceán", "a csillagok", "a messzeségek" "a láthatár", "az erdők kék tava", "a vizek", "a nyárfák", "angyalok és démonok", "tér és idő", élet és halál". Mindez megtalálható az ő alkotásbeli fantomvilágában, mely nem kevésbé reális mint a kinti világ, egy költői alkotás melyben az ihlet borzongása és a tehetség mindenhol ott van. Ez egy gondolati világ, mely könyörtelen törvények szerint működik. Néha a legegyszerűbb szavakkal ki tudja fejezni a legkülönfélébb emberi érzéseket, melyekben a szenvedés és a szerelem az, ami a leggazdagabb árnyalatokban van jelen a palettáján, mindez saját maga kifejezésének szükségességéből fakadva, a személy lényéből. Szemléltetve vannak sorban az idő és a tér relativitása, ("A csillagig, mely este kel/Az út oly véghetetlen/Hogy ezredévek múlnak el/Míg fénye ide lebben" - A Csillagig - La steaua, Dsida Jenő fordítása), a természet harmóniája ("Tündérpompájú éji tájon/Felkél az ezüst holdvilág/Összhang a föld, egy édes álom.../Jó éjszakát!" - Jó éjszakát - Somnoroase păsărele - Dsida Jenő fordítása), az elmúlás ("A ringó ágak hangod idézik csöndesen.../Szünetlen ringanak majd, s te alszol szüntelen./ - Ó, jó anyám - O, mamă - Kiss Jenő fordítása), de a magányosság és az ábrándozás is, az érettség, mikor a gondolatok áramlása aprólékosan elemzésre kerül, és sikerül külön ábrázolni az élet személyes aspektusait. (De a lét viharában, zivatarok nyomán/Alig maradt egy árva kontúr, egy kósza árny./Fáradt agyamban világom keresném meg, s hiába,/Csak bús tücsök regél már rekedtesen magába',/Kezem kihalt szivemre is hasztalan teszem,/Halk, mint szúpercegés a koporsófedelen./S gondolván életemre, olyannak látom immár,/Mintha halkan mesélné valami idegen száj/Más ember életét, s én tán nem is éltem itt./ Ki az, ki úgy meséli, mint egy könyvnélkülit,/Hogy bár fülelve hallom - kacagom a mesét,/Mint más baját?... Akárha meghaltam volna rég." - Melankólia - Melancolie, Jékely Zoltán fordítása), a kettős igazság meg nem értése, ("- Én szálljak tán hozzád alá,/ itt egyesülni véled?/ Te föld halandó lánya vagy, / én halhatatlan élet!" - Az esticsillag - Luceafărul, Áprily Lajos fordítása).

A lényegi kérdések, melyekre a költő keresi a választ, ("akkor ön-fájdalmad ellen,/ akkor saját élted ellen/ hol találsz te majd biróra,/ aki hideg és kegyetlen?/ Ó, úgy érzed akkor, mintha/ a magasság rád szakadna:/ hol találsz te majd beszédet,/ mely a valót visszaadja? - Kritikusaimhoz - Criticilor mei, Dsida Jenő fordítása), aktuálisak maradnak, mert alapvető kérdések.

Első látásra egyszerű szavak, mégis nagyon mély értelmet takarnak, amit az olvasó fel tud tárni, hogyha hajlandó elgondolkodni rajtuk többszöri olvasással, hasonló vágytól vezérelve, mellyel fel lett ruházva a költő, hogy megérdemelje azt a tehetséget amit kapott. ("Húzódj el, kerüld ki messze,/ S éned énedben leled meg,/ Míg sivár morajba veszve/ Évek jönnek s elsietnek." - Glossza - Glossa, Franyó Zoltán fordítása).

Amikor a mély hit verssé változik, olyankor születnek nagyon szép versek, formájukat tekintve, nagy mélységűek, tartalmukat tekintve, melyek nagyon érzékenyen érinthetik azt, aki olvassa, és ezáltal segítenek neki megérteni az egyes aspektusokat, melyeket nem értett volna meg szárazabb formában. ("Egylapos az élet-irka./ Két oldala: jövőd, múltad./ Felül van a kezdet írva,/ ha olvasni megtanultad./ Mi lesz s mi volt hajdanába,/ már a jelen bírja, érti,/ de hogy minden oly hiába,/ magadtól kell számonkérni." - Glossza - Glossa, Dsida Jenő fordítása)

                       *

Bemutatva egy keresztény jellegű, észak-nyugati mentalitást, mely ellentétes az antik és a klasszikus irányzattal, a romantika olyan művészetet generált, melynek célja a végtelen, az elérhetetlen, a fantasztikum, a titok keresése, ellentétben az antik művészettel mely a racionalitást, a nyugalmat, az egyszerűséget, a tisztaságot keresi. A középkori szellem mélyen vallásos érzelmeit jellemzi, lelkesedve egy lovagias társadalomért, a csodákért, a hitért, a drámai érzelmekért, ellentétben a kritikus szellemmel, a racionalitással, a határokkal, melyek látszólag ellentétesek azokkal a trendekkel, melyeknek korábban racionális, pogány, morális jellemzői voltak.

Saját magát a romantikusok közé sorolva, Eminescu művei nem csak romantikusak, elkülönülve az első nagy romantikus költőktől eredeti stílusával, más szemszögből mutatva be a romantizmus nagy témáit, mint a természet, történelem, dicsőség, szerelem, saját tapasztalás, zsenialitás; másfelől az ő verseiben megtalálhatók a klasszikus koncepciók is, mint az igazság folytonos keresése, nem áll tőle távol a szimbolizmus sem, vagy a későbbi modernkori líra. Eminescu versére úgy is tekinthetünk mint egy lényegretörő, romantikus formában előadott lírikus diskurzusra, meditálás az emberi létről, az életről és a halálról, mely természetesen meg fog maradni a korabeli, és a jövő irodalom legnagyobbjai közt.

Anélkül, hogy be akarnánk skatulyázni versei hovatartozásának tanulmányozását valamelyik költői áramlathoz, nem tudjuk nem észrevenni hogy a tanítás, amit nekünk ajándékoz a költő, az ő spirituális tapasztalatai az önmegismerés zaklatott útján, Eminescu verse misztikus hangsúlyt kap.

Azt mondják, hogy a misztikus vers ott kezdődik, ahol a vallásos vers véget ér. Pontosabban a misztikus vers egyfajta folytatása a vallásos versnek, ennek az átalakítása, arra vonatkozóan amit nehezen lehet szavakkal kifejezni, a boldogság, extázis megélését, egy nehéz út végén ahova a zarándok nagyon magas csúcsokat ér el, minden lehetséges erőforrást ennek az egyetlen célnak az elérésére fókuszálni, szorosan kapcsolódni az istenséggel.

Versében, Eminescu leírja a lélek sötét éjszakájának pillanatait, az önmegvalósítása előtti időszakot, hogy aztán elérkezzen a pihenéshez, amikor beleolvad az egyetemes énképbe (Egy dák imája).

Megpróbálva kifejezni a kifejezhetetlent, a misztikus költő szimbólumokat használ az Isteni Kegyelem kifejezésére, mit megkapott abban a pillanatban, mikor elbűvölve érezte magát, lenyűgözve, felszabadultnak és szavak nélkülinek, pillanat melyben érzései, gondolatai, és minden ami személyéhez kapcsolódott eljutottak a meg nem nyilatkozás állapotába.

A misztikus vers alkotója tudja, hogy ez a Kegyelem egy ajándék, mit azért kapott hogy át tudja adni másoknak is, akik tudatosan vagy nem, de keresik a szabadság fele vivő utat. Mert az az állapot melyet csak isteni Akarattal tudja megtapasztalni, saját akarata teljesen beleolvadva abba, a végtelen szabadság állapotához hasonló, mint a Bibliában meg van írva, egy transzcendentális állapota bármiféle korlátozásnak. Valaminek a megélése, miután a szív teljesen ki lett ürítve bármi mástól, saját gondolatainak a megsemmisülése az isteni szeretet lángjában, egy "teljes égés", teljesen átérezve mint egy tudatosítása a Szabadság állapotának, mely ahhoz az állapothoz vezet, mit úgy hívnak, hogy Öröm. Megpróbálva leírni a tisztaságát ennek az állapotnak, hasonlóan a legtöbb misztikus-vallásos költőhöz, Eminescu Szűz Mária képéhez hasonlította, az Úr Anyja, akitől származik az isteni Alkotás, maradva az állandó Tisztaság állapotában. (Tat twam asi; Ima)

                       ***

A vers válaszokat adhat azoknak, akik keresnek, vigaszt hozhat a szenvedőknek, segítséget nyújthat a látszólag leküzdhetetlen akadályok leküzdésében, fénysugarat jelenítve meg ott, ahol minden sötétnek tűnik. A líra művészet - a kifejezés stílusát tekintve, tudomány - amennyiben valaminek a megismerését fejezi ki, elmélkedési alkalom a verskedvelők részére. De a líra nem csak ennyit jelent. A vers egy titokzatos folyamat eredménye, melyben a költő szerepe többé-kevésbé kifejezhető, de az impulzus ami ezt a folyamatot generálja, ismeretlen marad. A vers, lényegében az igazság egyik arca, míg a költőnek mindent jelent. A besorolásokon túl, tekintve valamelyik irodalmi áramlathoz való tartozását, a vers akkor maradhat meg, ha mondanivalója van azok számára, akik hallgatják.

Mindez az aspektus megtalálható Mihail Eminescu verseiben, és még sok minden más. Az ő versét, mely kifejezésében egyetemes, megismerhetik nem csak azok, akik azt a nyelvet beszélik amit a költő választott, hogy kifejezze a géniusz isteni lényegét, köszönhetően a fordításoknak amelyeket nagy odaadással, tehetséggel és kitartással hoztak létre a vers szerelmesei, műfordítók és költők, a román nyelv ismerői.

 

A Romanticizmus (romantika) irodalmi mozgalom, életérzés, mely a XVIII-ik században jelent meg Angliában és Németországban, hangulatában reagálva a klasszikus filozófiai racionalizmusra. Aztán folytatódott Olaszországban a XIX-ik században, Spanyolországban, Franciaországban, és más országokban. Johann von Goethe (1749-1832), Friedrich von Schiller (1759-1805), George Byron (1788-1824), Sir Walter Scott (1771-1824), Novalis (1772–1801), Alphonse de Lamartine (1790-1869), John Keats (1795-1821), Heinrich Heine (1797-1856), Victor Hugo (1802-1885), Edgar Allan Poe (1809-1849), Walt Whitman (1819-1892), Charles Baudelaire (1821-1867), Emily Dickinson (1830-1886), Gustavo Bécquer (1836-1870), nagy költők, akik a romantikát képviselték. Latin-Amerikában több országban, mint pl. Brazíliában, ahol Gonçalves Dias (1823-1864) és Antônio de Castro Alves (1847-1871) voltak a romantika legelismertebb követői, ez az esztétikai mozgalom egybevág a függetlenségre való törekvésekkel mind politikai, mind irodalmi-kulturális téren. A román irodalomban, a romantika a pasoptista költők műveiben nyilvánul meg, mely Mihail Eminescu (1850-1859) műveiben tetőzik. (pasoptizmus - az 1848-as forradalom résztvevőinek ideológiája a román fejedelemségekben)

A misztikus költészet megtalálható a különböző vallásokhoz tartozó költőknél: Lao Ce (570-490 î.e.n), a nagy láthatatlan látnoka, Proclus Diadochus (410/412-485 e.n.),  az utolsó nagy plátói tanító, aki himnuszaival fejezte ki spirituális élményeit, Milarepa (1040-1123), tibeti misztikus költő, aki énekek formájában hagyta ránk tanításait, Omar Khayyam (1048-1123) perzsiai költő, aki híres rubáijáival adta át nekünk misztikus élményeit, Ibn Arabi (1165-1240), a szúfizmus kiváló képviselője,  Rúmi (1207-1273), az iszlám hit zseniális költője, Ávilai Szent Teréz (1515-1582), San Juan de la Cruz (1542-1591), egyik legnagyobb misztikus költő, és folytathatnánk még sok-sok példával. A román költők közül Mihail Eminescu,  Al. T. Stamatiad, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor írtak vallási, filozófiai, spirituális tapasztalataik alapján verseket.



FeltöltőP. Tóth Irén
Az idézet forrásasaját

minimap