Stancu, Zaharia: Ha eljönnél (Dac-ai veni Magyar nyelven)

Dac-ai veni, hulubii-n zbor rotat
Ar împleti cunună peste casă
Și soarele lângă poteci culcat
Ți-ar săruta pantofii de mătasă.

Prisaca ar trimite o albină
Ca să-ți aducă miere în ulcior
Și merii rezemați într-un picior
Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină.

Și eu ți-aș cere mîna cu brățară
Și te-aș ruga să-ți porți cu mine pașii
Pe unde veseli fluieră cosașii
În ochi cu ziuă blândă și sprințară.

Am rătăci pe câmpurile ude
Să vezi cum se desfoaie dimineața
Și-am asculta cum colcăie viața
În ierburile proaspete și crude.

Ar crește galben soarele din grâu
Și apele s-ar arginta în zare,
Tu ai culege-n ochi priveliști clare
Și te-ai scălda-n lumină ca-ntr-un râu.

La un răzor te-ai frânge de mijloc
Și de pe-un rug ghimpos ai rupe-o mură,
De pe-un măceș sălbatic o răsură
Și ți-ai prindea-o-n plete, ca la joc.

Un smoc de spice-ai treiera-n palmă
Să afli de e bobul copt și plin,
Și-un greier negru și-o lăcustă, lin,
Ar năvăli în sânul tău de-a valmă.

Pe lunci am întâlni cirezi de boi
Și bivoli goi cu șoldurile strâmbe
Și-amiaza le-ar azvârli pe spate strâmbe
De vâlvătăi, ca niște șaluri moi.

Și-aceleași drumuri ne-ar aduce-ntoarse
Lângă căsuța albă, cu livadă,
Și ne-am lăsa făpturile să cadă,
De dor și trudă, -n umbră deasă, arse.

Și când amurgul ar suna tălăngi,
Îngenunchiați, smeriți, cu suflet greu,
Noi l-am vedea plutind pe Dumnezeu
Cu aripile sfâșiate-n crăngi...

Ha eljönnél, a házon koszorúba
libbennének a galambok s a nap
ősvények mellett a földre szorulva
megcsókolná selyem papucsodat.

A méhes elszalajtana egy méhet,
hogy kis köcsögben mézet hozzon át
s a féllábukon álló almafák
susogásukkal kínálnának téged.

S kérném kezed, mely ékesítve csattal,
mondanám, gyere, sétáljunk a rétnek,
hol a kaszások vígan fütyörésznek
s a szemükben derül a fürge nappal.

Bolyonganánk a nedvező mezőben,
hogy lásd, amint nyit virulni a reggel,
és hallgatnád, a friss és nyers füvekkel
hogy zümmög, dong az élet ébredőben.

A búzából a nap sárgálva nőne
s apró vizek ezüstlenének messze,
te tiszta tájat gyüjtenél szemedbe
s tested, mint érben, a fényben fürödne.

Egy dűlőnél megtörne derekad,
megdézsmálnád a tüskebokor szedrét
s egy vadkökényről fonatodba szednéd,
mint táncos díszt, a gyengébb ágakat.

Elmorzsolnál egy kalászt, hogy lásd, telt-e,
érett-e már, nem festi-e üszög
s egy szöcskemeg egy fekete tücsök
egymás hegyében törne kebeledbe.

Ökrökre bukkannánk a domb alatt
s ferdecsípőjű, csupasz bivalyokra
s az izzó dél fehér csóvákat dobna
a hátukra, mint puha sálakat.

Megfordulna az út, hogy viszajöjjön
a mezei ház mellé s mi engednők,
hogy pirult fáradt testünk, melyben megnőtt
a vágy, a sűrű árnyékban ledőljön.

S ha szürkületet kondít sok kolomp,
nehéz lélekkel, melyben mély alázat,
az Istent látnók lebegni az ágak
között hasított madárszárnyakon.