Ez az oldal sütiket használ

A portál felületén sütiket (cookies) használ, vagyis a rendszer adatokat tárol az Ön böngészőjében. A sütik személyek azonosítására nem alkalmasak, szolgáltatásaink biztosításához szükségesek. Az oldal használatával Ön beleegyezik a sütik használatába.

Urmuz : Cotadi és Dragomir (Cotadi și Dragomir Magyar nyelven)

Urmuz  portréja
Méliusz József  portréja

Vissza a fordító lapjára

Cotadi și Dragomir (Román)

Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreață și încărcat cu sclipitori și scumpi piepteni de bagă.

Cotadi nu are niciodată pozițiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de șiță ce-i formează un fel de cuirasă și care, deși îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârșită abnegație direct pe piele, sub cămașa țărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat și cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, și anume, când soarele ajunge la solstițiu.

Cea mai mare plăcere a lui Cotadi - în afară de aceea de a-și lipi cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușei sale - mai este și aceea ca, din dosul tejghelei unde șade, să caute să atragă cu șiretenie pe câte un client al său în discuții, la început cât se poate de plăcute și din ce în ce mai animate, până ce reușește, iuțind tonul, să facă să fie cel puțin o dată contrazis - pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în dușumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înșurubat la spate, deasupra feselor, și pe care îl pune totdeauna în mișcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienții săi și băgând în sperieți pe cei mai slabi de înger.

Acest capac mai servă lui Cotadi și ca perete pe care se urinează mai ales iarna, când e frig afară și nu poate ieși din prăvălie, deși trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul fiind atașat la spate, iar nu în față. De asemenea, el servă la nevoie de urinar și pentru ceilalți clienți mai vechi ai magazinului și pentru intimii casei, deși, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac: „Murdăria oprită".

Se mai știe despre Cotadi că se hrănește numai cu ouă de furnici, pe care le introduce pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon și că este astupat timp de șase luni pe an cu un dop de sticlă de șampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile și să-l distribuie populațiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric și primitiv, delicata și complicata chestiune agrară...

Despre originea și rudeniile lui Cotadi nu se știe aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al cărei ultim descendent a rămas o mătușă a lui bătrână, care șade la mahala și care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum și pachete mici cu tărâțe, sperând prin aceasta să-l abrutizeze și să-l facă să renunțe de bunăvoie la partea de moștenire ce i s-ar cuveni după moartea ei. Toate acestea ea i le trimite printr-un băiat foarte deștept, cu urechile nichelate și cu pantalonii vărgați, numit Tudose.

Cotadi, care este însă un om cu judecată, știe să rabde toate aceste curiozități ale bătrânei și se consolează de mizeriile vieții cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de școală și totdeodată cel mai bun prieten.

Dragomir este foarte lung, cârn, cu ochii rotunzi și foarte mobili, având gâtul subțire de culoarea cafelei cu lapte și fasonat ca la strung, și purtând două smocuri fine de păr lustruite și negre ca pana corbului, care-i atârnă ca un decimetru pe ceafa-i rotunjită și lăsând să se scurgă din ele (?) vârfuri câte două picături limpezi de untdelemn franțuzesc.

Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în dușumea cu muchea capacului de pian, nu a putut reuși încă să pună în nedumerire pe naivul care a avut imprudența să-l contrazică.

Dragomir, bănuind cât de delicioasă trebuie să fie senzația artistică și rafinată ce o urmărește prietenul său, îi sare în ajutor și, spre a da învins pe clientul său atât de îndărătnic, își lungește gâtul cu un supliment de mucava de un metru și 20 cm, pe care se suie grațioși iedera și alte plante agățătoare și care are în partea de sus un aparat care arată cele „patru puncte cardinale".

Pentru toate aceste importante servicii, precum și pentru aceea că ține contabilitatea prăvăliei, că dă în fiecare zi grăunțe la păsări și că-l reprezintă pe Cotadi ca procurator mai în toate procesele ce le are, Dragomir este răsplătit cu vârf și îndesat, putând să ia orișicând la Cotadi masa de seară, ce se compune din piciorușe de caracatiță și pâine; pe lângă acestea se mai adaugă în fiecare duminică și sărbători bisericești câte un lighean mare plin cu scorușe, în care de multe ori se ascunde câte un bobinaș de arnici pentru dres ciorapii, ceea ce face lui Dragomir o surpriză din cele mai plăcute. În plus, Dragomir mai are dreptul ca, de câte ori va fi timp de ploaie, să poată împreună cu întreaga sa familie petrece noaptea în jumătatea din stânga unei firide situată în zidul de la poarta locuinței lui Cotadi; cealaltă fiind rezervată pentru vardistul de zi.

De multă vreme nu se mai aude vorbindu-se nimic de cei doi mari eroi. Ultima veste ce se mai știe despre dânșii este că, om practic, Cotadi, și conștient pe ce amic prețios și excepțional a pus mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogățiilor din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în aceeași groapă cu acesta, în speranța că din câte două picături de untdelemn franțuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreține candela după obiceiul creștinesc.



FeltöltőP. T.
Az idézet forrásahttp://ro.wikisource.org

Cotadi és Dragomir (Magyar)

A kurta és pocakos, kacér izomzatú, kétszer kifelé és egyszer befelé görbült lábú Cotadi mindétig beretválatlan. Haja, akár a holló tolla, fekete, és csillogós meg drága teknőchéjfűsűkkel telitűzdelten is csupa korpa.

Egyfajta páncéloshajóhoz hasonlító zsindelyöltözéke miatt ő szinte nem is ösmeri a vízszintes helyzetet, és bár rettentően zavarja ez a szépviselet, bojtos kenderinge alatt, mélységes önmegtagadással, egyenesen a bőrén hordja. Cotadi egyik sajátlagos tulajdonsága, hogy bár nem akarja, napfordulat idején, évente mindössze kétszer ugyan, de duplaszélessé és teljesen által-tekinthetővé válik.

Azonkívül, hogy bársonyosan finom bőrű golyvájára arabus ruggyantával különböző gombokat és rovartetemeket ragaszt, a leg-leginnyérevalóbb kedvtelése még az is, hogy a pult mögül, ahol székel, némely kuncsaftját körmönfontan szóváltásra igyekszik csábítani. A párbeszéd eleinte a lehető legkellemetesebb, de azután mindinkább élénkül, amígcsak végül a szót meggyorsítva, Cotadinak sikerül a vevő ellenkezését legalább egyszer kierőszakolnia. Akkor aztán néhány erőteljes dörrenéssel válaszol, a dirr-durrt olymód idézvén elő, hogy az ülepe fölött a hátához csavarokkal odaerősített zongorafödél élével több csapást mér a padlóra. A zongorafödelet mindig efféle helyzetekben működtetve, zavarba ejti vevőit, a gyöngébb idegzetűeket pedig rémületbe.

Télidőtt, hogyha odakünn nagy a majdha-fagy, és nem hagyhatja el a boltját, Cotadi a födelet reávizelni való falnak is használja, ami számára alighanem kellemetlen, minthogy az nem eléje, hanem a hátára van rögzítve. A födelet egyébként a bolt törzskuncsaftjai, szükségük szerint, szintén közvizeldének használhatták, akárcsak a ház bennfentesei, ámbár Cotadi, már a szerkezet felszerelésekor, eleve elutasított bárminő megalkuvást, amit az is bizonyít, hogy a felületére cégtáblafestővel reápingáltatta: „Idepiskolni tilos!"

Cotadiról mindezeken kívül még úgy tudják, hogy bezárólag hangyatojással táplálkozik, amit tölcséren keresztül önt le a jonhába, cserébe pedig szikvizet bocsát ki, meg hogy évente hat hónapig szenved konstipációban, amelyet pedig a pezsgősüveg dugója okoz, amit ahányszor kihúz, azonnal akadnak, akik megkísérlik elidegeníthetetlen parcellákra felszabdalni, hogy felosszák a falusi lakosság között a reményben, hogy ily empirikus és kezdetleges módon megoldhatják a kényes és bonyolult agrárkérdést...

Cotadi származásáról, atyafiságáról úgyszólván senki semmi pontosat nem tud. Vélik, nemesi família sarja, amelynek az ő élemedett nagynénje az utolsó leszármazottja. A tánti a város kültelkén lakik, de naponta macedón tájszólással fogalmazott, szellemes epigrammákkal telitűzdelt leveleket küldözget neki, valamint búzakorpát tartalmazó apróka csomagokat, abban a reményben, hogy az unokaöcskös ezektől elhülyül, és ily módon sikerül őt majd arra késztetni, hogy saját elhatározásából mondjon le a nénikéje halála után őt megihlető örökségről örökkön örökre. Az előrehaladott korú nagynéni mindezeket egy Tudósse névre hallgató, élelmes és cinkelt fülű, de csíkos nadrágot viselő legényke útján juttatja el az öcs címére.

Igen ám, de Cotadi, minthogy megfontolt férfiú, bölcsen elviseli a vénasszony különcségeit, vigaszát az élet sanyarúságáért abban lelvén, hogy Dragomir nevezetű öreg iskolatársa és ugyanakkor kenyeres pajtása, a legőszintébb barátságot tanúsítja iránta.

A fölöttébb langaléta Dragomir pisze, roppantul mozgalmas szeme kerek, és nyakát, ami vékony és zaccostejeskávé színű, akárha esztergán formázták volna, két kecses, fényezett és hollófekete hajtincse pedig tíz centiméternyire lóg lekerekített tarkójára, e tincsi kincsekről pedig egy-egy csepp átlátszó olajbogyó-olaj csurdogál alá, a hajszálak végződésének irányába.

Dragomirnak aranyszíve van. Vigasztalhatatlan, amidőn észreveszi, hogy hőn szeretett Cotadijának annak ellenére sem sikerül zavarba ejtenie az elővigyázatlanul ellentmondó együgyű kuncsaftot, hogy a zongorafödelet a padlóhoz verdesve dörögteti; ilyenkor aztán, megsejtvén, milyen kényes és kifinomult is lehet a művészi élvezet, amelynek Cotadi hódol, segítségére siet, és a fölöttébb csökönyös vevőn aratandó győzelem érdekében 1 méter és 20 centiméter hosszúságú lemezpapír-pótlékkal nyújtja meg a tulajdon nyakát, amire vadborostyán és más növényzet kúszik fel kecsesen, tetejében pedig egy készülék mutatja a „négy világtájat".

Cotadi, mindeme értékes szolgálataiért, mind pedig, mert Dragomir ellátja a krájzleráj könyvelését, sőt még gabonaszemeket is szór a baromfinak, és mert őt úgyszólván valamennyi perében teljhatalmazottjaként képviseli, bőkezűen azzal jutalmazza, hogy bármikor, amikor csak kedve tartja, nála fogyaszthatja el a polipszárnyacskákból és kenyérből álló estebédjét, mindennek tetejébe pedig: vasár- és egyházi-ünnep-napokon még egy-egy berkenyével csordultig teli mosdótál is jár neki, aminek alján, elvétve, néha egy-egy falásnyi, harisnyafoltozásra szolgáló májusfa is akad - effélékkel a jóbarát Dragomirnak a lehető legkellemetesebb meglepetést szerzi. Ráadásul Dragomir joga még az is, hogy családjával bármikori esős időben a Cotadi-ház kapugádorának a bal oldali falába vájt fülkében töltheti az éjszakát, minthogy a másik a nappali rend-őrszemnek fenntartva.

A két nagyszerű hősről, elég régóta, senki sem emlékezik meg. A róluk fennmaradt utolsó hír adása szerint, Cotadi, a gyakorlat embereként, és tudatában, hogy micsoda értékes és rendkívüli barátot sikerült felcsípnie, megkaparítandó Dragomir elmegazdagságának örök forrását, úgy hagyakozott végrendeletében, hogy temessék őt közös sírba bajtársával. Ilyképp, remélte, ha a barátja hajkincseiről másodpercenként alágördülő két csepp legfinomabb minőségű fogyó-olajból idővel egész olajbogyó-ültetvény sarjad, az az alatta terülő telekkel együtt majd családja jogos tulajdonát képezendi, s hogy emódon, és egyébként is, elegendő potyaolaj leend majd mindig kéznél, folyamatosan táplálni az ikon alatt csüggő mécsest, úgy, ahogyan azt a keresztényi szokás követeli.



FeltöltőP. T.
Az idézet forrásaM. J.

minimap