Kölcsey Ferenc: Himnusz

A magyar nép zivataros századaiból.

 

Isten, áldd meg a magyart

Jó kedvvel, bőséggel,

Nyújts feléje védő kart,

Ha küzd ellenséggel;

Bal sors akit régen tép,

Hozz rá víg esztendőt,

Megbünhödte már e nép

A multat s jövendőt!

 

Őseinket felhozád

Kárpát szent bércére,

Általad nyert szép hazát

Bendegúznak vére.

S merre zúgnak habjai

Tiszának, Dunának,

Árpád hős magzatjai

Felvirágozának.

 

Értünk Kunság mezein

Ért kalászt lengettél,

Tokaj szőlővesszein

Nektárt csepegtettél.

Zászlónk gyakran plántálád

Vad török sáncára,

S nyögte Mátyás bús hadát

Bécsnek büszke vára.

 

Hajh, de bűneink miatt

Gyúlt harag kebledben,

S elsújtád villámidat

Dörgő fellegedben,

Most rabló mongol nyilát

Zúgattad felettünk,

Majd töröktől rabigát

Vállainkra vettünk.

 

Hányszor zengett ajkain

Ozman vad népének

Vert hadunk csonthalmain

Győzedelmi ének!

Hányszor támadt tenfiad

Szép hazám kebledre,

S lettél magzatod miatt

Magzatod hamvvedre!

 

Bújt az üldözött s felé

Kard nyúl barlangjában,

Szerte nézett s nem lelé

Honját a hazában,

Bércre hág és völgybe száll,

Bú s kétség mellette,

Vérözön lábainál,

S lángtenger fölette.

 

Vár állott, most kőhalom,

Kedv s öröm röpkedtek,

Halálhörgés, siralom

Zajlik már helyettek.

S ah, szabadság nem virúl

A holtnak véréből,

Kínzó rabság könnye hull

Árvánk hő szeméből!

 

Szánd meg Isten a magyart

Kit vészek hányának,

Nyújts feléje védő kart

Tengerén kínjának.

Bal sors akit régen tép,

Hozz rá víg esztendőt,

Megbünhödte már e nép

A multat s jövendőt!

Din furtunoasele secole ale

poporului maghiar

 

Doamne, adu-i la maghiar

Belșug și voie bună,

Întinde-i brațul tău chiar,

Cu dușman când se luptă;

Chinuit de ursită rea,

Dă-i bucurie cu anul,

Și-a ispășit acest neam

Trecutul și viitorul!

 

Străbunii i-ai purtat

Pe piscul sfânt-n Carpați,

Prin tine, țară a căpătat

Bendegúz¹, prin urmași.

Și încotro zguduie

Tisa, Dunărea grăbită,

Cu Árpád, o dinastie

A fost întărită.

 

La Kunság, în câmpiile,

Spice coapte ai fluturat,

În Tokaj, prin viile

Nectar ne-ai picurat.

Ne-ai proptit drapelul

Pe șanțuri otomane,

Jugul lui Mátyás a gemut

A Vienei, mândră cetate.

 

Vai, păcatele noastre

Ți-a aprins mânia,

Ne-ai lovit cu fulgere

Din norul fulminant:

Cu săgeți mongole² doar,

Vâjâind în zare,

Apoi cu jug otoman

Ne-am trezit-n spinare.

 

De câte ori răsunase

Horda lui Ozman³, sălbatică,

Peste oaselor mormane

De cântec de biruință!

Ce des s-a năpustit fătul

Asupra ta, țară bună,

Și vlăstarului nesătul

I-ai devenit urnă.

 

În bârlog s-a ascuns, fugărit,

Ș-acolo l-a ajuns sabia,

S-a uitat în jur și n-a găsit

Țara în patria.

Urcă-n vârf, coboară-n vale,

Cu mâhnire și aporie,

Mult sânge la picioare,

Și deasupra văpaie.

 

Fort a fost, acum e ruină;

Chef și bucurie se-nălțau:

Horcăitul morții, jenă,

Ce în loc se aud.

Ah, libertate, nu răsare

Din sângele morților,

Curg lacrimi de robii aspre,

Din ochii orfanilor!

 

Îndură-te, Doamne, de maghiar,

Zbuciumat de primejdii,

Întinde-i brațul tău chiar,

Pe oceanul durerii.

Chinuit de ursită rea,

Dă-i bucurie cu anul,

Și-a ispășit acest neam

Trecutul și viitorul!

 

1 Bendegúz: principele hunilor, strămoșilor noștri din legende; tatăl lui Atilla și Buda

2 mongol: „invazia tătară” de fapt, a fost invazie mongolă, în evul mediu

3 Ozmán: Osman Gazi, fondatorul Imperiului Otoman