Benő Attila: (La treizeci de ani) ((harmincévesen) in Romanian)

Harmincévesen kellene írni az első verset.

Nem tizenkétéves világzsongásban.

Harmincévesen.

Mikor már nem merengsz azon,

hogy mennyit adsz és mennyit fizetnek.

Tisztulásakor a  belső vizeknek.

Amikor bensővé zsugorodik a távol.

Amikor a tekintet nem a lángra,

a parázsra veti fényét.

Amikor már nem csak a mozdulatot látod,

de a vér lüktetését,

azt, ahogy az indulat üt és simogat.

Amikor már elfogadod a külsővé csupaszult álmot

és a  mondvacsinált határokat.

Előbb hallgatni kellene sok évet.

Látni, hallani, ízlelni emlékek nélkül.

Tudni mi fanyar és mi éget,

mi az mi végleg elévül.

Felejteni élősködő rögeszméket.

Felejteni, felejteni

a belső koloncokat

és mégis látni,

mégis járni.

Újra tanulni látni.

Úgy, mint aki hosszú álomból éled,

és már alig emlékszik az ébrenlétre.

La treizeci de ani ar trebui scrisă prima poezie.

Nu în frământarea lumii celor doisprezece ani.

La treizeci de ani.

Când nu te mai frământă gândul

cât poţi să dai şi ce primeşti în schimb.

La vârsta limpezirii apelor în tine.

Când se atrofiază distanţele din noi.

Când nu pe flăcări şi pe jar

se aţinteşte luminând privirea.

Ṣi nu numai mişcările le vezi,

ci şi zvâcnirea sângelui ce iscă

pornirile care te mângâie sau te lovesc.

Când poţi accepta realitatea care despoaie vise

şi existenţa unei limite între spus şi făcut.

Înainte ar trebui să tăcem ani de zile.

Să vedem, să auzim, să simţim fără amintiri.

Să ştim ce ne chinuie, de ce ne arde,

ce anume rămâne din viaţă definitiv,

uitând ideile fixe ce vor prioritate.

A uita, a uita

îndoiala din noi

şi totuşi a vedea,

totuşi a umbla.

Din nou să înveţi a vedea.

Ca cel ce se trezeşte dintr-un vis lung la viaţă

şi abia îşi aminteşte ce-nseamnă să fii treaz.