Benő Attila: (Miere) ((méz) in Romanian)

Kezdetben volt a hiány.

Aztán a méz fénylő,

majd émelyítő íze.

A méz, mely tapad,

ragad

és siklik,

nyomot hagyva lassan folyik

a belső utakon.

A méz,

melyben feloldódhat az arcod,

vagy egy másik arc.

Méz, melynek változik a szaga,

és száradni kezd a mozdulatok hevében.

A méz, amely felhígul a nyáltól,

sós ízűvé válik,

vérpirossá.

Méz.

Melyben

– bár még nem tudhatod –

már örvénylik egy másik kezdet,

mely nőni kezd, sokasodni.

Melytől a száj kiszárad,

és az érintés kihűl.

Aztán

fordul a hold,

könnyelmű szél kerekedik,

zöldre zendülnek a tar ágak,

és újra gyűl, gyűl

lassú cseppek ritmusára

a hiány érzete.

A mézre gondolsz,

a keserédes hatalomra,

és nézed, hogy pereg a mész,

ha visszatérőben,

ami a távolba vész.

La început a fost simţul lipsei.

Apoi doar gustul strălucitor

şi mai târziu cel greţos al mierii.

Mierea, care se mulează,

se lipeşte,

alunecă

şi curge lăsând urme

în interior.

Mierea,

în care ţi se poate topi faţa

sau o altă faţă.

Mierea, căreia i se schimbă mirosul

şi începe să se usuce pe unde s-a scurs.

Mierea, care se subţiază în salivă

devenind sărată

roşie ca sângele.

Mierea.

În care

- deşi încă nu poţi să ştii –

se întrevede vârtejul unui alt început

ce creşte şi se înmulţeste.

Mierea de care ni se usucă gura

şi atingerile se răcesc.

Apoi

se schimbă luna,

se iscă un vânt uşuratic,

răsună în verde crengile uscate

şi iar se adună, se tot adună

în ritmul picăturilor lente

simţul unei absenţe.

Te gândeşti la miere,

la puterea ei dulce-amară

şi priveşti cum se scurge iar mierea,

dacă se întoarce,

ceea ce părea definitiv pierdut.