Farkas Árpád: Pe obrazul taților (Apáink arcán in Romanian)

Itt Erdélyben a suvadásos dombok
a férfiakban éjjel mélyre szállnak,
reccsenve nőnek meg a pofacsontok,
s a vízmosásos szemekben az árnyak

nézik, nézik évezredes hosszan,
hogy a türelem partjain milyen erdő ég el.
Hiába kenték be a füves rétet
jelszavakkal és piros borjúvérrel,

mert felzúg makacs hajuk az éjben
és erdőtűzként világít,
forradalmas-szép arcuk foszforeszkál,
hogy megleljük az utat hazáig,

fiúk, fiúk, ti viháncoló csitkók a vad szelekben,
ha netalán az űrig nem sikerül szállnunk,
s e rögös földre mégis visszatérnénk,
csak lábujjhegyen, halkan!:

apáink hűlő, drága arcán járunk.

În Ardeal dâmburile abrupte
noaptea se înfundă-n bărbati,
pârâind se vor umfla magulele,
și umbrele în ochii măncați

privesc, privesc tărăgănând, milenar,
pe malul răbdării pădurile pârlite.
Degeaba a mânjit pe pajiște
sloganuri și sânge de vițel,

căci urlă părul dârz în noapte,
ca-n pădure flama, luminează,
fața lor răzvrătită licărind,
ca să găsim drumul până acasă,

flăcăi, flăcăi, mânzi zburdalnici în vânt cumplit,
dacă până-n cosmos nu reușim să zburăm,
și am reveni pe acest pământ cu grunzi,
doar în vârful picioarelor, încet!:

pe obrazul scump, răcit al taților umblăm.