Radnóti Miklós: Nu pot ști (Nem tudhatom… Román nyelven)

Nem tudhatom, hogy másnak e tájék mit jelent,
nekem szülőhazám itt e lángoktól ölelt
kis ország, messzeringó gyerekkorom világa.
Belőle nőttem én, mint fatörzsből gyönge ága
s remélem, testem is majd e földbe süpped el.
Itthon vagyok. S ha néha lábamhoz térdepel
egy-egy bokor, nevét is, virágát is tudom,
tudom, hogy merre mennek, kik mennek az uton,
s tudom, hogy mit jelenthet egy nyári alkonyon
a házfalakról csorgó, vöröslő fájdalom.
Ki gépen száll fölébe, annak térkép e táj,
s nem tudja, hol lakott itt Vörösmarty Mihály,
annak mit rejt e térkép? gyárat s vad laktanyát,
de nékem szöcskét, ökröt, tornyot, szelíd tanyát,
az gyárat lát a látcsőn és szántóföldeket,
míg én a dolgozót is, ki dolgáért remeg,
erdőt, füttyös gyümölcsöst, szöllőt és sírokat,
a sírok közt anyókát, ki halkan sírogat,
s mi föntről pusztitandó vasút, vagy gyárüzem,
az bakterház s a bakter előtte áll s üzen,
piros zászló kezében, körötte sok gyerek,
s a gyárak udvarában komondor hempereg;
és ott a park, a régi szerelmek lábnyoma,
a csókok íze számban hol méz, hol áfonya,
s az iskolába menvén, a járda peremén,
hogy ne feleljek aznap, egy kőre léptem én,
ím itt e kő, de föntről e kő se látható,
nincs műszer, mellyel mindez jól megmutatható.

Hisz bűnösök vagyunk mi, akár a többi nép,
s tudjuk miben vétkeztünk, mikor, hol és mikép,
de élnek dolgozók itt, költők is bűntelen,
és csecsszopók, akikben megnő az értelem,
világít bennük, őrzik, sötét pincékbe bújva,
míg jelt nem ír hazánkra újból a béke ujja,
s fojtott szavunkra majdan friss szóval ők felelnek.

Nagy szárnyadat borítsd ránk virrasztó éji felleg.

1944. január 17.

Nu pot ști, acest loc pentru altul ce-nseamnă,
pentru mine e patria, țară mică, îmbrățișată
de flăcări, e lumea copilariei îndepărtate.
De acolo vin, ca din trunchi crengile slabe
și sper, ca trupul tot acolo se va întoarce.
Sunt acasă. Și rareori, dacă la picioare
s-apleacă câte un tufiș, îi știu numele,
cunosc pe cei din stradă și-ncotro au drumurile,
știu, ce înseamnă într-un amurg de vară
durerea înroșită, de pe perete, ce se varsă.
Pentru cel din avion, e o hartă numai,
el nu știe unde a locuit Vörösmarty Mihály,
pentru el ce ascunde mapa? fabrică, cazarmă,
pentru mine, lăcustă, vită, turn, așezare calmă,
el vede fabrică prin binoclu și ogoare,
când eu și pe gospodar, care tremură de foame,
pădure, livadă, vie și morminte
cu babe, care plâng în liniște, printre,
și ce e de distrus de sus, cale ferată, fabrică,
jos e canton, cu acarul-n față, care comunică
prin steag roșu-n mână, în jur mulți copii,
și un câine ciobanesc zburdă-n curtea fabricii;
acolo e parcul, cu urma iubirilor pierite,
cu gustul săruturilor-n gură, când miere, când afine,
și-n drum spre școală, lângă trotuar,
ca să evit testul, m-am lovit de o piatră, doar,
iată, piatra, dar de sus nu se vede nici ăsta,
n-avem aparat, prin care se poate arăta.

Doar, suntem vinovați, ca și alte popoare,
și știm ce am păcătuit, când, unde și prin ce cale,
dar sunt aici oameni și poeți nepătați,
și sugar, care vor deveni cumpătați,
sclipind, sunt păziți-n buncăre întunecate,
până când se lasă pe țară, iar, o pace,
și la cuvântul nostru surd dau replici proaspete.  

Acoperă-ne cu aripa ta mare, norul nopții de veghe.