Zelk Zoltán: Paisprezece rânduri (Tizennégy sor Román nyelven)

Hogy ifjú tested átsüt a halálon,

másfélezer magányos éjszakámon,

hogy vakmerőn és jogtalan szeretlek,

hogy árvaságom ablakát beverted,

hogy lelkem fölvérzi a hulló ablak,

hogy a temetők rám ujjal mutatnak,

hogy vén szememben nincs egyéb dicsőség,

nincs más erény már, csak az ifju szépség,

hogy gyűretlen hasad, tündöklő térded

napkeltét lesik a didergő éjek,

hogy nyitott szemmel alszom, mint a holtak,

mert arcod fénye nem szűnik fölöttem,

s kiver a boldogság, mint a verejték -

oly gyönyörű! oly elviselhetetlen!

Că trupul tău tânăr dogorește dincolo de moarte,

în nopțile singuratice, vegheate de mine cu miile,

că te iubesc necugetat și fără temei

că mi-ai spart geamul orfanității,

că cioburile mi-au însângerat sufletul ,

că cimitirele mă arată cu degetul,

că în ochii mei bătrâni nu găsești altă faimă,

că nu mai există deja altă virtute decât frumusețea juvenilă,

că nopțile tremurânde iscodesc răsăritul

pântecului tău descrețit și cel al genunchilor tăi sclipitori,

că dorm ca morții, cu ochii deschiși,

pentru că luminescența obrazului tău nu încetează să se reverse peste mine,

iar fericirea răbufnește din mine ca nădușeala –

oh ce încântător! atât de insuportabil!