József Attila: Curriculum vitae (Curriculum vitae Román nyelven)

1905-ben születtem Budapesten, görög-keleti vallású vagyok. Apám - néhai József Áron - három esztendős koromban kivándorolt, engem pedig az Országos Gyermekvédő Liga Öcsödre adott nevelőszülőkhöz. Itt éltem hét éves koromig, már ekkor dolgoztam, mint általában a falusi szegénygyerekek - disznópásztorkodtam. Hét esztendős koromban anyám - néhai Pőcze Borbála - visszahozott Budapestre s beiratott az elemi iskola II. osztályába. Anyám mosással és takarítással tartott el bennünket, engem és két nővéremet. Házaknál dolgozott, odajárt reggeltől estig s én szülői felügyelet nélkül iskolát kerültem, csibészkedtem. A harmadikos olvasókönyvben azonban érdekes történeteket találtam Attila királyról és rávetettem magam az olvasásra. Nem csupán azért érdekeltek a hun királyról szóló mesék, mert az én nevem is Attila, hanem azért is, mert Öcsödön nevelőszüleim Pistának hivtak. A szomszédokkal való tanácskozás után a fülem hallatára megállapították, hogy Attila név nincsen. Ez nagyon megdöbbentett, úgy éreztem, hogy a létezésemet vonták kétségbe. Az Attila királyról szóló mesék fölfedezése, azt hiszem, döntően hatott ettől kezdve minden törekvésemre, végső soron talán ez az élményem vezetett el az irodalomhoz, ez az élmény tett gondolkodóvá, olyan emberré, aki meghallgatja mások véleményét, de magában fölülvizsgálja; azzá, aki hallgat a Pista névre, míg be nem igazolódik az, amit ő maga gondol, hogy Attilának hívják.

Kilenc éves koromban kitört a világháború, egyre rosszabbul ment a sorunk. Kivettem a részemet az üzletek előtt való álldogálásokból - volt úgy, hogy este kilenc órakor odaálltam az élelmiszerüzem előtt várakozó sorba és reggel fél nyolckor, mikor már sorra kerültem volna, jelentették ki az orrom előtt, hogy nincs több zsír. Úgy segítettem anyámnak, ahogyan tudtam. Vizet árultam a Világ moziban. Fát és szenet loptam a Ferencvárosi pályaudvarról, hogy legyen fűtenivalónk. Színes papírforgókat csináltam és árusítottam a jobb sorsban élő gyerekeknek. Kosarakat, csomagokat hordtam a vásárcsarnokban stb. 1918 nyarán Abbáziában üdültem a Károly király féle gyermeknyaraltatási akció jóvoltából. Anyám már betegeskedett, méhdaganata támadt, s ekkor én magam jelentkeztem a Gyermekvédő Ligánál - így rövid időre Monorra kerültem. Visszatérvén Budapestre újságot árultam, bélyegekkel, majd kék, fehér és postapénzzel kereskedtem, mint egy kis bankár. A román megszállás alatt kenyeresfiú voltam az Emke kávéházban. Közben - öt elemi elvégzése után - polgári iskolába jártam.

1919 karácsonyán meghalt anyám. Gyámommá az árvaszék sógoromat, a most elhunyt Makai Ödön doktort nevezte ki. Egy tavaszon és nyáron át az Atlantica Tengerhajózási Rt. Vihar, Török és Tatár nevű vontatógőzösein szolgáltam. Ekkor vizsgáztam magánúton a polgári negyedik osztályából. Ezután gyámom és Giesswein Sándor dr. Nyergesújfalura küldtek kispapnak a szaléziánusokhoz. Itt csak két hetet töltöttem, hiszen görög keleti vagyok és nem katolikus. Innen Makóra kerültem, a Demke internátusba, ahol rövidesen ingyenes helyet kaptam. Nyáron lakásért és ellátásért tanítottam Mezőhegyesen. A gimnázium VI. osztályát színjelesen végeztem, jóllehet pubertáskori zavarok miatt több ízben öngyilkosságot kíséreltem meg, hiszen valójában sem akkor, sem előzőleg nem állott fölvilágosító barátként mellettem senkisem. Már megjelentek első verseim is, 17 éves koromban írt költeményeimet a Nyugat publikálta. Csodagyereknek tartottak, pedig csak árva voltam.

A VI. osztály elvégzése után ott hagytam a gimnáziumot meg az internátust, mert elhagyatottságomban nagyon tétlennek éreztem magamat: nem tanultam, mert a tanárok magyarázata után is tudtam a leckét, hiszen erről jeles bizonyítványom is tanúskodott. Kukoricacsősznek, mezei napszámosnak mentem Kiszomborra és házitanítónak szegődtem el. Két kedves tanárom kérésére mégis elhatároztam, hogy érettségizem. A VII. és a VIII. osztályból összevont vizsgát tettem s így egy évvel előbb végeztem, mint volt osztálytársaim. Tanulásra azonban mindössze három hónap állt rendelkezésemre s így történt, hogy a hetedikből tiszta jó, a nyolcadikból pedig tiszta elégséges osztályzatot kaptam. Érettségi bizonyítványom már jobb a nyolcadikosnál: csak magyarból és történelemből kaptam elégségest. Ekkor már egy versemért Istenkáromlás miatt pörbefogtak. A Kúria fölmentett.

Ezután egy ideig könyvügynök voltam itt Budapesten, majd az infláció idején hivatalnokoskodtam a Mauthner-féle magánbankházban. A Hintz-rendszer bevezetése után itt a könyvelőségbe osztottak be s nem sokkal utóbb idősebb kollégáim bosszúságára engem bíztak meg annak ellenőrzésével, hogy kasszanapkor milyen értékek adhatók ki. Iparkodásomat itt egy kissé kikezdte az, hogy saját munkámon kívül önnön dolgaik egy részét is nyakamba varrták idősebb kollégáim, kik nem mulasztották el különben sem, hogy bosszúságot okozzanak nekem a lapokban megjelenő verseim miatt. "Ilyen idős koromban én is írtam verseket" - mondogatta mindegyikük. A bankház később megbukott.

Elhatároztam, hogy végképpen író leszek és szert teszek olyan polgári foglalkozásra is, amely szoros kapcsolatban áll az irodalommal. Magyar-francia-filozófiai szakra iratkoztam a szegedi egyetem bölcsészeti karán. Fölvettem heti 52 órát és 20 órából kollokváltam kitűnően. Napokat ettem, verseim honoráriumából fizettem lakásomat. Nagyon büszkévé tett, hogy Dézsi Lajos professzorom önálló kutatásra érdemesnek nyilvánított. De minden kedvemet elszegte az, hogy Horger Antal professzor, kinél magyar nyelvészetből kellett volna vizsgáznom, magához hívatott s két tanú előtt - ma is tudom a nevüket, ők már tanárok - kijelentette, hogy belőlem, míg ő megvan, soha nem lesz középiskolai tanár, mert "olyan emberre - úgymond -, ki ilyen verseket ír" s ezzel elém tárta a Szeged c. lap egyik példányát, "nem bízhatjuk a jövő generáció nevelését". Sokszor emlegetik a sors iróniáját s itt valóban arról van szó: ez a versem, Tiszta szívvel a címe, igen nevezetessé vált, hét cikket írtak róla, Hatvany Lajos az egész háború utáni nemzedék dokumentumának nyilvánította nem egy ízben "a kései korok számára", Ignotus pedig "lelkében dédelgette, simogatta, dünnyögte és mormolgatta" ezt a "gyönyörűszép" verset, ahogy a Nyugatban írta róla és ezt a verset tette Ars poeticájában az új költészet mintadarabjává.

A következő évben - húsz éves voltam ekkor - Bécsbe mentem, beiratkoztam az egyetemre s abból éltem, hogy a Rathaus Keller bejáratánál újságot árultam és a Bécsi Magyar Akadémikusok helyiségeit takarítottam. Lábán Antal igazgató, mikor tudomást szerzett rólam, ezt megszüntette, ebédet adott a Collegium Hungaricumban s tanítványokhoz juttatott: Hajdu Zoltánnak, az Angol-Osztrák Bank vezérigazgatójának két fiát tanítottam. Bécsből - egy szörnyű nyomortanyáról, ahol négy hónapig lepedőm sem volt - egyenesen a Hatvany Kastélyba kerültem vendégnek, Hatvanba, majd a ház asszonya, Hirsch Albertné ellátott útiköltséggel és a nyár végeztével Párizsba utaztam. Itt beiratkoztam a Sorbonne-ra. A nyarat a délfranciaországi tengerparton töltöttem egy halászfaluban.

Ezután Pestre jöttem. Két szemesztert hallgattam a pesti egyetemen. Tanári vizsgát mégsem tettem, mert - Horger Antal fenyegetésére gondolva - azt hittem, úgysem kapnék állást. Majd a Külkereskedelmi Intézet magyar-francia levelezőnek alkalmazott, megalakulásakor - referenciával, azt hiszem, szívesen szolgál Kóródi Sándor úr, volt vezérigazgatóm. Ekkor azonban olyan váratlan csapások értek, hogy bármennyit edzett az élet, nem bírtam ki - az OTI előbb szanatóriumba, majd táppénzállományba utalt neuraszténia gravisszal. Hivatalomtól megváltam, beláttam, hogy nem lehetek tehertétel egy fiatal intézmény nyakán. Ezóta írásaimból élek. Szerkesztője vagyok a SZÉP SZÓ c. irodalmi és kritikai lapnak. Magyar anyanyelvemen kívül írok és olvasok franciául és németül, levelezek magyarul és franciául, perfekt gépíró vagyok. Tudtam gyorsírni is - egy havi gyakorlattal ezt a tudásomat fölfrissíthetem. Értek a sajtó nyomdatechnikájához, tudok szabatosan fogalmazni. Becsületesnek tartom magam, azt hiszem, hogy fölfogásom gyors és hogy munkában szívós vagyok.

1937

M-am născut în 1905 la Budapesta, sunt greco-catolic. Tata – József Áron – când am avut trei ani a emigrat, iar pe mine, Liga Națională pentru Protecția Copilului m-a plasat la Öcsöd, la părinți adoptivi. Aici am trăit până la vârsta de șase ani, deja am muncit, cum au făcut, în general, copii săraci de la țară – am fost porcar. La vârs-ta de șapte ani, mama, – regretata Pőcze Borbála – m-a readus la Budapesta, și m-a înscris la școala primară, în clasa a 2-a. Mama ne-a întreținut, pe mine și pe cele două surori ale mele, spălând rufe și făcând curățenie la alții. A muncit la familii, de dimineață și până-n seară, și eu fără supraveghere părintească am ocolit școala, ca un derbedeu. Dar, în cartea de citire din clasa a 3-a am găsit istorioare interesante despre regele Atilla, și m-am apucat de citit. Nu m-au interesat poveștile despre regele hunilor pentru că și numele meu e Attila, ci și pentru că, aici la Öcsöd, părinții mei adoptivi m-au che-mat Pista. În discuțiile cu vecinii, cum am și auzit, ei au stabilit, că acest nume, Attila, nici nu există. Acest lucru m-a șocat, am simțit, că au negat, chiar existența mea. Descoperirea poveștilor despre Atilla, m-a influențat hotărâtor în toate deciziile mele, până la urmă cred, că această experiență m-a condus și la literatură, asta m-a făcut gânditor, devenind un om, care ascultă părerea altora, dar în sinea lui revizuiește; omul, care ascultă la numele de Pista, până când nu se va dovedi ce gândeș-te, că el are numele de Attila.

Când am avut nouă, ani a izbucnit primul război mon-dial, soarta noastră devenind din ce în ce mai rea. Mi-am luat porția din statul la coadă în fața magazinelor
– s-a întâmplat, că am intrat la coadă la ora nouă seara în fața fabricii de alimente, și dimineața, la ora șapte jumate, când am ajuns și eu la rând, în fața mea au anunțat, că nu mai e untură. Așa am ajutat-o pe mama, cum am putut. Am vândut apă la cinematograful Világ. Am furat lemne și cărbuni de la gara din Ferencváros, ca să avem cu ce să ne încălzim. Am confecționat spinnere din hârtie și le-am vândut copiilor mai bogați. Am cărat coșuri, bagaje la hala pieții etc. În vara anului 1918 am fost în vacanță în Abhazia, din bunăvoința acțiunii de vacanță pentru copii, a regelui Károly. Ma-ma, deja era bolnavă, a avut tumoare uterină, și atunci eu m-am prezentat singur la Liga pentru Protecția Co-pilului – așa, am ajuns, pentru scurt timp, la Monor. Revenind la Budapesta, am vândut ziare, am făcut co-merț cu timbre, apoi cu taxe poștale albastre și albe, ca un mic bancher. Sub ocupația românească am fost res-ponsabil de pâine, la cafeneaua Emke. Întretimp, – du-pă terminarea celor cinci clase primare – am intrat la școală publică.

În 1919, la crăciun, a murit mama. Oficiul orfanilor m-a pus sub tutela cumnatului meu, dr. Makai Ödön, care a murit nu demult. O primăvară și vară am muncit la societatea de navigație Atlantica Rt., pe bărcile de trac-tare Vihar, Török și Tatár. Atunci am dat examen, indi-vidual, în anul patru la școala publică. Apoi, tutorele și dr. Giesswein Sándor m-au trimis la Nyergesújfalu, ca preot pentru salezianii. Aici am stat doar două săptă-mâni, având în vedere, că sunt greco-catolic și nu cato-lic. De aici am ajuns la Makó, în internatul Demke, unde foarte repede am primit un loc pe gratis. Vara pentru chirie și mâncare am dat ore la Mezőhegyes. Clasa a 6-a la gimnaziu am terminat cu excelent, cu toate că, din cauza dificultăților de pubertate, de mai multe ori am încercat să mă sinicid, căci, nici atunci, nici mai înainte, n-a stat lângă mine nimeni, pentru a mă lămuri. Deja, au apărut primele mele versuri, la vârsta de 17 ani, pu-blicate în revista Nyugat. M-au considerat băiat minu-ne, deși, n-am fost decât un orfan.

După terminarea clasei a 6-a am părăsit gimnaziul și internatul, căci m-am simțit inactiv în starea mea de abandon: n-am învățat, pentru că am știut lecția și după explicațiile profesorilor, pe care și certificatul meu șco-lar dovedește. Am plecat la Kiszombor și m-am făcut pândar de cucuruz, zilier la câmp, și apoi învățător de acasă. La rugămintea celor doi profesori ai mei, am hotărât, că voi da bacalaureatul. Din clasele a 7-a și a 8-a am dat examen deodată, și așa am terminat cu un an mai înainte, decât colegii mei. Pentru învățat am avut la dispoziție doar trei luni, și așa s-a întâmplat, că am primit la clasa a 7-a calificativul de foarte bine, iar pen-tru clasa a 8-a calificativul suficient. Certificatul de bacalaureat, deja, este mai bun decât cel din clasa a 8-a: doar din maghiară și istorie am primit calificativul suficient. În această perioadă, deja m-au dat în judecată pentru o poezie. Kúria m-a achitat.

După asta o perioadă, am fost agent de carte la Buda-pesta, apoi, în timpul inflației funcționar la banca priva-tă Mauthner. După introducerea sistemului Hintz, m-au transferat la contabilitate, unde în scurt timp, con-trar supărării colegilor mei mai în vârstă, pe mine m-au încredințat cu controlul faptului, că în ziua cu casa, ce valori se pot plăti. Elanul meu a fost împiedicat puțin, de faptul, că pe lângă treburile mele, colegii mei mai în vârstă au încercat, să-mi lase mie și o parte din treburile lor, care n-au ezitat să-mi facă șicane din cau-za poeziilor mele publicate în reviste. „La vârsta asta și eu am scris poezii” – spuneau ei, în general. Mai târziu, banca a dat faliment.

Am hotărât ireversibil, că voi deveni, scriitor, și voi avea o ocupație civilă, care e în strânsă legătură cu literatura. M-am înscris la universitatea din Szeged la facultatea de litere, la secția de maghiară-franceză-filozofie. Am fost prezent la 52 de ore pe săptămână și am dat colocviu din 20 de ore, excelent. Zile întregi n-am mâncat, din onorariul poeziilor mi-am plătit chiria. Am fost mândru, că profesorul Dézsi Lajos m-a consi-derat apt pentru cercetare individuală. Dar entuzias-mul meu a fost tăiat de profesorul Horger Antal, la care ar fi trebuit să dau examenul din literatura maghiară, m-a chemat la el, și în prezența a doi martori – și azi îi știu numele, ei deja sunt profesori – a afirmat, că eu, atâta timp, cât el există, nu voi fi profesor de liceu, pentru că „la un astfel de om – cum a spus –, care scrie astfel de poezii”, și cu asta mi-a arătat un exemplar din cotidianul Szeged, „nu putem lăsa pregătirea generației viitoare ”. Deseori se amintește de ironia soartei, și aici într-adevăr e vorba, că această poezie, Cu inimă curată (Tiszta szívvel), a devenit foarte renumită, șapte arti-cole au apărut despre asta, Hatvany Lajos a considerat, nu o dată, că este documentul generației de după răz-boi „pentru întreaga posteritate”, iar Ignotus „a mân-gâiat-o în suflet, a răsfățat-o, a bombănit-o și a mor-măit-o” pe această „splendidă” poezie, cum a scris în revista Nyugat, și pe această poezie a pus-o în propria Ars poetică, modelul lirei abia apărută.

În anul următor – când am avut douăzeci de ani – m-am dus la Viena, m-am înscris la universitate, și m-am întreținut din vânzări de ziare la intrarea de Rathaus-Keller, și am făcut curățenie în încăperile Academicie-nilor Maghiari din Viena. Directorul Lábán Antal, când a aflat asta, a pus capăt acestei situații, mi-a dat prânz la Collegium Hungaricum, și mi-a făcut rost de elevi, m-am ocupat cu cei doi fii ai lui Hajdú Zoltán, care a fost director general la Banca Austro-Engleză. Din Viena – de la o magherniță oribilă, unde timp de patru luni, nici măcar așternut n-am avut –  am ajuns direct musafir în castelul Hatvany, în Hatvan, apoi gazda, doamna Hirsch, asigurându-mi cheltuielile de călătorie, la sfâr-șitul verii am plecat la Paris. Aici m-am înscris la Sor-bona. Toată vara am petrecut la litoralul din sudul Franței, într-un sat pescăresc.

Apoi am venit la Pesta. Două semestre am frecventat la universitatea de aici. Totuși n-am dat examen pentru postul de profesor, pentru că – gândindu-mă la ame-nințările lui Horger Antal – am crezut, că n-aș primi astfel de funcție. Apoi, Institutul de Comerț Exterior, la înființare, m-a angajat, pentru corespondent în limbile maghiară–franceză – referință ar putea să ofere dom-nul Kóródi Sándor, fostul director general. În această perioada am avut niște necazuri atât de dure, că n-am rezistat, oricât de mult m-a antrenat viața, – mai întâi m-au trimis la sanatoriu, apoi în concediu medical plătit, cu neurastenie gravă. M-am lăsat de serviciu, fiind convins, că nu pot fi povară pe capul unui institut abia înființat. De atunci trăiesc din scrisurile mele. Sunt redactor la revista de literatură și critică SZÉP SZÓ. Pe lângă limba mea maternă, maghiara, mai citesc și scriu în limbile franceză și germană, corespondez în maghia-ră și franceză, sunt un dactilograf perfect. Am știut și stenografie – cu un exercițiu de o lună o pot reînnoi. Mă pricep la tehnicile de imprimare ale presei, știu să formulez explicit. Mă consider cinstit, cred, că sunt foarte receptiv și în muncă sunt tenace.

1937