József Attila: Lângă Szeged (Szeged alatt Román nyelven)

Tiszánk, ifjú folyónk, e nyári estén

Halkan susogja régi bánatunk.

A Nap bucsúzik. Tört örömre festvén

A messzit; és az Éjfa rám borul.

Reám borul s arcom simítja lágyan

Hűs lombja, rajta nem terem virág,

De béborítja csöndbe síri ágyam,

Ha majd lefekszem, én is - bús diák.

Öreg, borús vers kél borongva bennem,

Rokon hang zendül vissza rá szivemben.

- Mért is kell búmat rímbe önteni?

Lelkemen most halk remegés fut át:

Szeretném szépen felköszönteni

Magányos, árva, bús Juhász Gyulát.

Tisa, râul tânăr, în acest apus

Șoptește încet vechea jale.

Soarele s-apune. Vopsind calmul

Pe depărtare; m-ascund-n Noapte.

Care, îmi alintă blând obrazul

Cu frunziș, ce nu se înflorește,

Îmi învăluie-n tihnă patul,

Dacă mă culc și eu ‒ trist elev.

Un vers bătrân, tulbure, mă pătrunde,

Un glas înrudit-n inimă răspunde,

‒ De ce-mi pun jalea în rime?

Un freamăt tăcut mă străbate:

Aș dori să-l salut cu grație

Pe Juhász Gyula, trist, în izolare.